Sare-n ochi
Feți-Frumoși, Zmei, Ilene Cosânzene, Sfinte Vineri, Miercuri și restul zilelor săptămânii se plimbă astăzi pe străzi fără ca cineva să mai facă diferența între ei. Toți au devenit uniformi, toți se gândesc cum să „aibă” fără să „fie”. Făt-Frumos din zilele noastre nu mai dorește să fie bun, ci doar frumos, cu un cont la fel de arătos; a schimbat și calul fermecat pe un Mustang și nu mai luptă cu nicio fiară, în afară de cele de la sală. Nici Zmeul nu mai e rău. S-a mutat în Casa Poporului și face pe bufonul pentru cât mai multe voturi. Nu mai luptă el însuși cu orice fel de Făt-Frumos, are oameni care să se ocupe de asta, și de altfel Făt-Frumos nici nu mai e interesat să se lupte cu Zmeul; Ileana Cosânzeana i s-ar arunca de bună voie în brațe. Așa că, Zmeul trăiește liniștit în palate și își cultivă în continuare „burta”, căci de urechi se ocupă manelele, și asta n-am putea-o numi cultivare. Singurele făpturi ce privesc tăcute această mascaradă se găsesc în rândul Sfintelor. Nu mai au ac de cojocul nicicui. Ele sunt cele tăcute care au televizorul, au pensia, au dreptul la vot. Sunt încă cele de care se agață speranța că ceva se poate schimba, dar nici aici n-avem noroc.
Halucinant circ! Nimeni nu observă însă nimic pentru că puțină lume mai este astăzi ceva. Majoritatea nu mai vrea să fie ceva, ci să aibă ceva. Existența noastră a devenit dependentă de verbul „a obține”. Ce? Toate nimicurile care pot fi vândute sau cumpărate. Astăzi se vinde până și liniștea cu care omul pune capul pe pernă seara. Moneda de schimb? Devenirea, evoluția în și prin educație. Făt-Frumos sau Prâslea, sau oricare dintre eroii copilăriei noastre, nu și-au luat lumea în cap ca să ajungă împărați. Au ales drumul formării, drumul devenirii, drumul maturizării. Împărăția a venit ca un efect, nu ca o țintă. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Maturizarea e mijlocul ce conduce spre scopul suprem: împărăția sau oricum am vrea să o definim. Suntem generația – începând de la moșul de 80 de ani, până la nou-născut – care vrea să aibă, să dețină, să posede orice! Nimeni nu mai vrea astăzi să fie ceva.
Credem că bogățiile la care tânjim, fie că sunt lucruri materiale ori funcții, ne aparțin, de fapt noi suntem robii lor. Astfel devenim un popor cu masă bogată și suflet înfometat. Nimeni nu trage niciun semnal de alarmă. Ne hrănim sufletul printre gratiile în spatele cărora îl ținem captiv, cu speranța că noi luptăm zi de zi pentru devenire. Ce vrem să fim? Aici zace capcana, prăpastia în care ne afundăm. Să fii cineva ar presupune să ai în spate o evoluție spirituală, să ajungi să fii om – căci nimeni nu se naște om; om devii, poate, după ce petreci zile și nopți în care ai încercat să evadezi din cușca în care te-a închis ignoranța. Nimeni nu se apropie însă de acest cuvânt – „cineva” – toți se îndreaptă spre un frate de-al său, ceva mai scurt: „ceva”. Calitatea de om nu se mai pune la socoteală, devii un pion: un director, șef, manager, președinte, premier, primar, niciodată om. Astăzi nu se mai urmărește o evoluție către maturitate, responsabilitate, omenie, aceste deveniri aducând după ele eventuale titluri sau avuții. Astăzi se urmărește funcția, și ca bonus este oferită umila calitate de om.
Un moment de reflecție… dacă Făt-Frumos ar fi plecat în căutarea împărăției, cum ar fi reușit să treacă de toate obstacolele? Nu ar fi reușit. Motivele sunt simple: nu era pregătit, dar în același timp trăia într-o lume ale cărei norme erau sănătoase. Făt-Frumos nu ar fi răzbit într-o lume ca a noastră, noi de ce ne prefacem că o biruim? Adevărul este că la sfârșitul zilei noi suntem cei învinși. Cu cât ne întindem cu mai multă ardoare spre „ceva”, îl pierdem pe „cineva”. Iar dacă pierdem umanitatea, unde ne mai e rostul?
