Sare-n ochi

Ieri a fost prima zi de școală pentru copilul meu. A fost prima zi în care s-a lovit de sistemul de învățământ din România, mult prea slab finanțat și mult prea nebăgat în seamă de noi toți, cei care suntem părinți și care ar trebui să tragem un semnal de alarmă. Cu toții tăcem în fața celor care trebuie să facă ceva pentru sistemul de învățământ, în schimb suntem ,,tari în gură” la colț de stradă. Într-o țară în care toate merg prost, în care totul pare că se târăşte de la o zi la alta, copiii noștri nu au, din partea celor care au puterea să schimbe ceva, nici măcar șansa de a învăța în spații decente, curate sau dotate cu tot ce le trebuie. Și, aici nu cer mult. Cer doar bănci, material didactic, dulăpioare și cărți gratuite, pentru ca atât dascălii, cât și elevii să poată să își desfășoare activitatea la clasă așa cum trebuie. Și spun asta, pentru că, din câte știu, școala este gratuită, atât timp cât este și obligatorie! Deci, până în clasa a X-a. Însă, nu e așa! Dulapurile au fost lăsate ,,moștenire” de generația trecută, caietele speciale au fost cumpărate de toți părinții, la fel și planșele magnetice și covorul, totul pentru ca activitatea la clasă să fie exemplară. Nu dau vina nici pe doamna învățătoare, nici pe conducerea școlii! Cu toții au făcut tot ce le-a stat în putință ca prima zi de școală să fie de neuitat pentru copii. Au încercat să mascheze lipsurile pe care le au cu povești frumoase, cu baloane care s-au înălțat la cer, sub forma unor dorințe ale micuților. Au încercat să facă totul perfect. În schimb, dau vina pe toți miniștrii Educației, pe care i-a avut România din 1989 până în prezent. Niciunul nu s-a sinchisit o secundă să își arunce privirea asupra sistemului de învățământ, deși aveau această obligație. Deși, la învestirea în funcție, au depus un jurământ, cu mâna pe Constituție, în care spuneau: ,,Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Ori, dreptul la educație este, poate, mai important decât dreptul la viață. Un om fără educație este un om fără viitor, este un om pierdut de societate. Iar ei, miniștrii Educației (!), nu au făcut nimic pentru ca fetița mea, ori băiatul tău, cititorule, să aibă dreptul la o educație de calitate. S-au mulțumit doar să își încaseze salariul, să semneze contracte grase, cu firme agreate de Guvern, dar nimic pentru copii. Drept pentru care nu pot să închei decât cu ultima propoziție din jurământul pe care miniștrii l-au depus în mod solemn: „Așa să le ajute Dumnezeu!”