Sare-n ochi
An de an urc pe Muntele Găina la tradiționalul Târg de Fete. De ce o fac? Eu am un răspuns logic și mai mult sufletesc, decât rațional la această întrebare. Eu mă duc să-mi întâlnesc acolo prietenii. Pentru că noi, „găinarii”, am prins și tradițe acolo pe muntele care se împarte între trei județe. Am prins și vremurile în care nimeni nu își punea cortul până nu ajungea prima dată la „Cruce”. Am prins și tarabele cu țuică de cireașă și prună, și „tășcuțele” de pus la gât pe care era trecut de fiecare dată anul în care s-a vândut. Am astfel acasă un întreg „letopiseț” de străicuțe cu amintiri de pe Muntele Găina. Tot noi, „găinarii”, suntem cei care am mâncat pe săturate plăcinte moțești (întorsuri) cu „liptar”, coapte acolo pe munte de nănuțe care urcau cu „șporul” în căruță. Și ce buni erau fagurii de miere vânduți pe tarabe improvizate din „palănci” de brad și așezate pe frunze de brusture. Când plecam din tabăra de corturi în târg, nu o făceam nici la discotecă și nici ca să ne îmbătăm pe la terasele improvizate pentru simplul fapt că muzicanții erau prietenii noștri care cântau la chitară și eventual câte un taragotist sau acordeonist „rătăcit” prin târg. Când se nimereau la același foc toți instrumentiștii, se desfășura un adevărat festival organizat ad-hoc. An de an tradiția a fost estompată de kitsch. Plasticul a luat locul lemnului și ceramicii tradiționale. Blugii și tricourile cu mult sclipici au reușit să bată de departe portul popular. Târgul și-a pierdut an de an din personalitate și originalitate. Practic acum nimeni nu mai știe de ce este pe Muntele Găina un Târg de Fete. Stând sâmbătă seara lângă focul de tabără cu prietenii „găinari” în jur (nimeni nu are mai puțin de 20 de participări la Târg), mi-am dat seama că degeaba insist să o fac pe fiica mea „găinăreasă”. Puștoaica la patru ani este a cincea oară la Târg. Am urcat-o prima dată la șase săptămâmâni, ca într-un ritual inițiatic, să o „botezăm” cu toată gașca de prieteni. Dar pentru ea Găina nu va mai însemna cu siguranță ceea ce înseamnă pentru mine. Ea nu mai are pentru ce să urce la Cruce. „Altarul Moților” de pe vârful platoului nu mai există. Vechea cruce de piatră a fost dărâmată și nimeni nu s-a gândit să o restaureze. În locul ei, un bust oribil al lui Avram Iancu, străjuiește zarea. Un bust care nu și-ar fi avut locul acolo. Și mă tot întreb, cu banii plătiți pe bust, oare de ce nu au refăcut vechea cruce, cu atât mai mult cu cât existau numeroase poze pe baza cărora să fie reconstruită? Dar autoritățile, politicienii patrioți din județul Alba, moți adevărați, nu au nicio legătură cu tradiția. Nici plăcinte nu a mai apucat să mănânce fiica mea, ci aceiași colaci secuiești pe care poate să-i găsească pe stradă la zilele orașului. Oalele de lut și tulnicele devin o raritate și pe Găina. Și atunci de ce să insist să o fac pe fiica mea „găinăreasă”? Să asculte manele date la maxim sau să se ferească din calea motocicletelor și ATV-urilor care brăzdează locurile de campare, într-un concurs de gălăgie și scurmat cu roțile în țărână? Am conștientizat, lângă foc și prieteni, că Târgul de Fete a rămas doar în sufletul nostru. El nu mai are demult nicio legătură cu tradiția, a evoluat sau involuat- nici dracul nu mai știe care este sensul. Dar în niciun caz nu s-a civilizat. Când va mai crește fiica mea și copiii celorlalți prieteni, nu vor înțelege probabil de ce insistăm noi să îi aducem într-un loc plin de kitsch și prost gust, un loc dominat de grobianism și lipsă de civilizație. Și vor avea dreptate să nu accepte să vină cu noi în amintirile noastre.
