Sare-n ochi
Să luăm aminte la ce se întâmplă în Grecia. Popor majoritar ortodox, ca și România, grecii sunt mai degrabă predispuși spre contemplare și rugăciune, decât spre muncă. Mai devreme sau mai târziu, o țară care consumă mai mult decât produce ajunge la faliment. Adică la incapacitatea de a-și mai susține funcționarea. Nu se știe încă exact ce înseamnă un faliment în cazul unei țări, dar este evident că la un moment dat, grecii vor fi obligați să strângă cureaua, nu neapărat forțați de partenerii internaționali sau băncile care i-au creditat, ci din lipsa resurselor cu care să se mai susțină. Nici România nu este departe de această situație, atâta doar că la noi încă lumea politică nu vorbește prea mult despre asta. După bunul obicei românesc, o să începem să ne gândim la soluții pentru diminuarea deficitului și rambursarea creditelor externe în al doisprezecelea ceas, când nu vom avea prea multe de făcut. Propaganda grecească și de cele mai multe ori și cea românească ne prezintă FMI și Banca Mondială ca pe niște căpcăuni care impun măsuri de austeritate și încearcă să distrugă nivelul de trai al poporului. Nimic mai fals! Atât FMI, cât și Banca Mondială sau mai nou Banca Centrală Europeană sunt instituții de credit care oferă împrumuturi statelor care le solicită. Este opțiunea guvernelor și a băncilor centrale din statele solicitante cum hotărăsc să cheltuiască banii împrumutați. Dar instituțiile internaționale de credit, care nu percep garanții pentru sumele acordate, vor să se asigure că țările care împrumută au capacitatea să ramburseze creditul și dobânzile aferente – mult mai mici decât în cazul băncilor comerciale. De aceea FMI, Banca Mondială și Banca Centrală Europeană le cer țărilor care se împrumută să ia unele măsuri macroeconomice care să le garanteze că vor putea returna creditele. Nimeni nu le obligă pe statele care solicită bani să ia măsuri de austeritate. Este opțiunea loc ce fac, dar nici FMI, Banca Mondială sau Banca Centrală Euroopeană nu pot fi obligate să acorde creditele în condițiile în care nu au garanția că își vor recupera banii împrumutați. Statele lumii au posibilitatea să se împrumute și de pe piața băncilor comerciale, dar aceasta este mult mai scumpă și este mai dificil de accesat pentru o țară cu probleme. În aceste condiții, un acord cu organismele financiare internaționale vine și ca o garanție de solvabilitate pentru băncile comerciale. O țară care produce mai puțin decât consumă, cum este și cazul României, și își asumă un deficit de 2 – 3 la sută pe an, nu face altceva decât să rostogolească creditele externe, având nevoie de un acord cu FMI tocmai pentru credibilizarea solvabilității. Un calcul simplu arată că la un deficit mediu de 3 la sută pe an, o țară are nevoie de 33 de ani ca să ajungă în insolvență. Practic, în momentul în care împrumuturile acumulate depășesc bugetul anual, se poate vorbi despre blocarea financiară a unei țări. Creșterea economică și eficientizarea cheltuirii banului public pot să ducă la prelungirea considerabilă a acestui termen. Dar este de bun simț că o țară care consumă mai mult decât produce va ajunge la un moment dat în colaps financiar. Grecia a ajuns deja, și puterea de la Atena pune vina pe Uniunea Europeană, SUA, FMI, Banca Mondială, în general pe oricine, numai nu pe grecii care nu muncesc cât ar fi necesar și cheltuie mult mai mult decât produc. După cum este de așteptat, același discurs tembel naționalist ar fi adoptat și de București într-un caz similar. Un caz cu care este posibil să ne întâlnim foarte curând.
