Sare-n ochi
Guvernul și autoritățile locale se joacă de-a „Uite CEH-ul! Nu e CEH-ul!”. După ce au înființat un mastodont cu picioare de lut, guvernanții, și foștii și actualii, nu au avut nicio idee despre ce ar putea face cu el. Inițiativa înființării unui conglomerat de firme miniere și producătoare de energie a aparținut fostei guvernări, fiind lansată pe vremea lui Emil Boc. Ea a fost preluată din mers de Ponta și „desăvârșită” în hoție și incompetență. Pornită ca o șmecherie tipic românească, inițiativa ascunderii gunoiului sub preș nu a ținut multă vreme. Datoriile fostului CNH au fost preluate de o societate care se ocupa cu închiderea minelor neviabile, iar CEH (minele viabile, plus termocentralele) a plecat curat și fără datorii la stat. Adică oarecum funcțional! Atâta doar că nimeni nu a gândit o strategie economică pentru nou-creatul mastodont industrial. Nimeni nu știa, de fapt, ce înseamnă mine viabile și cum s-a ajuns la concluzia că o mină este mai viabilă decât cealaltă, în condițiile în care raportările de producție și productivitate se făceau cam din pix. Minele din Valea Jiului au reprezentat și reprezintă încă principala sursă de venit pentru partidele care își impuneau acolo echipe de directori, numiți, exclusiv, pe criterii politice.
Directorii respectivi au obligația, aproape naturală, de a cotiza către partidele de toate culorile, de a încheia contracte la prețuri mult umflate cu firmele „certificate” politic și de a face angajări pe aceleași criterii legate de recomandările de la partid. Subordonând politic un sector economic, este evident că acesta nu poate funcționa și în scurt timp va intra în faliment. Nici termocentralele nu mergeau mai bine. Cu un personal supraîncărcat, cu salarii și alte drepturi bănești exagerate și o rețea relațional-politică sufocantă, cele două termocentrale aveau urgent nevoie de restructurare. Abia după o dimensionare corectă a personalului angajat pe criterii de competență și nu de cumetrie politică sau alte amantlâcuri, o eficientizare a costurilor și a productivității, s-ar fi putut aprecia situația economică reală în care se află cele două termocentrale. Fără o curățare a acestora de elementul politic care căpușează de peste 25 de ani cele două unități energetice, nu se poate vorbi despre o restructurare și eficientizare a acestora. Tocmai legarea a trei unități economice căpușate între ele a fost ideea care a dus la falimentarea Complexului Energetic Hunedoara.
Rețelele de coordonare politică și culoarele pe unde se scurgeau resursele financiare către partide și firmele căpușă s-au intersectat și, în multe cazuri, au devenit incompatibile. Sindicatele energeticienilor și cele ale minerilor nu și-au armonizat nici acțiunile, nici interesele și nici măcar „stăpânii” politici. În aceste condiții, fiecare încerca să obțină pentru membrii săi cât mai multe drepturi în detrimentul celuilalt sector de activitate. Toate aceste influențe malefice ale politicului au dus la dezastrul ce se preconizează la CEH Hunedoara. Dar cel mai grav este că nu a existat niciun „creier” care să pună problema funcționării Complexului în termeni economici. Să pornească cu dimensionarea costurilor de la prețul energiei pe piețele acceptate, să gândească un mix energetic între sursele ieftine și cele scumpe, în categoria cărora intră și energia produsă în termocentrale. Conduse după ureche și cu căpușele atârnate de ele, nici minele și nici termocentralele nu vor putea supraviețui într-o lume economic bazată pe competitivitate și eficiență.
Acum guvernul încearcă să lase mortul în seama administrațiilor locale sau a celei județene. Este tot o mișcare de ascundere a „mortului în păpușoi”, pentru că nici la acest nivel nu există oameni care să gândească afacerile din punct de vedere economic, iar finalul va fi unul tragic pentru angajații acestor firme și zonele în care locuiesc.
