Sare-n ochi
Am zis că nu mai scriu despre nicio campanie electorală, mi-am promis cu jumătate de gură c-o să mi se rupă. Numai că haloimasul ăsta e diferit de tot ce a fost în ultimii 25 de ani: miza e uriașă și se calculează în ani de pușcărie și miliarde de euro. Dacă te uiți la cei din fruntea sondajelor, vezi cum în spatele lor stau încolonați pușcăriabilii, cei care au făcut averi din politică și din averile astea au hrănit și partidele. Între ei, o nerușinare: adică vine Dan Diaconescu și spune că e un fel de Ion Rațiu. Omul care s-a făcut scut apărând Parlamentul în ’90 a intrat pe mâna celui ce umblă cu punga de bani să „cumpere” Oltchimul. Or, asta e deja prea mult. Dan Diaconescu ar trebui să se dea singur de pământ – că dacă-l dăm noi, ne amendează poliția. Nu știu dacă în Codul Penal există mârlănia ca infracțiune – dar ar trebui. Nu se poate să te împăunezi în halul ăsta, nu se poate ca napoleonii de la Psihiatrie să facă agenda unei țări. După ce au vândut la fier vechi fabricile, după ce au dat pe nimic petrolul, după ce și-au bătut joc cu metodă de tot ce mai funcționa cât de cât în țara asta, azi vin și concesionează simboluri. Le închiriază cu ora, ca pe centură.
Zgonea se dă „colegul lui Mihai Viteazu”, ăstalalt se vrea Ion Rațiu – băi băieți, voua chiar nu vă e rușine niciodată? Nu vă întreabă niciodată copiii cine-i Viteazu ăla sau cine-i Rațiu? – Ce le răspundeți? – Că-s colegi de birou? Amici de meci și bere? Campania asta pare să nu mai aibă nici măcar etica hoților de buzunare – ei nu fură de la alți hoți. Ponta a deschis gura pe jumătate în cazul sechestrului de la Lukoil și procurorul general s-a executat: gata, s-a ridicat sechestrul, cu toată evaziunea de 230 de milioane de euro. Iohannis tace în loc să dea de pământ cu baronul de Brașov, Udrea a uitat că dom’ Cocoș apare în dosarul Microsoft ca broker de influență. Între ei, Dan Diaconescu – a ieșit din gaură să le arate că are voturi de vânzare. Nu cred că în istoria României mai există un astfel de moment, nu cred că derizoriul a mai fost cândva atât de pregnant – cu toată corupția din interbelic, cu toate bătăile de prin crâșme, cu toată sărăcia de atunci. N-au fost mai mult de o sută de intelectuali care au dus România de la șalvari la frac – și asta într-un popor aproape analfabet. N-au avut nevoie nici de talk-show-uri și nici de facebook ca să-și facă viziunea cunoscută, n-au împărțit ulei și zahăr ca să câștige voturi: pur și simplu și-au purtat ideile pe brânci, în coate și genunchi, ca la Nicula – până când țara asta a fost obligată să înțeleagă. Ce au uitat politicienii rumâni: realitățile unei țări sunt făcute din visări. Cum îți vezi țara peste cinci ani, peste zece, peste cincizeci. Ce vrei să scrie despre tine în manualul de istorie. Câtă istorie ești în stare sa plămădești. Dacă țara asta ar fi familia ta, la fel ai proceda? – tot cu minciună și cu furtișaguri? Nu mă sperie numele celui care va ajunge președinte, ci faptul că s-ar putea să nu mai conteze cine ajunge președinte. Nu Ponta mă îngrijorează, ci hămesiții din spatele lui. La Iohannis – la fel. La Udrea. La Meleșcanu. La toți. Fiecare vede puterea ca pe o plastilină din care își propune să facă jucării sclipicioase – niciunul n-ar împărți-o însă cu cei din cabina de vot.
