Sare-n ochi
La sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX, Europa se afla în plin avânt economic. ţările dezvoltate au început industrializarea ducând la naşterea unei noi categorii sociale, proletariatul, iar odată cu el sindicatele şi mişcarea social democrată. Partidele de dreapta s-au văzut în faţa unui “inamic” pe care l-au ignorat multă vreme fără să-şi dea seama ce monstru stă să se nască din cauza incapacităţii marilor creiere “politice” de a gestiona raţional problemele proletariatului, aruncând majoritatea populaţiei în braţele unor mişcări politice care aveau ca singură armă propaganda mincinoasă, adică demagogia. Capitaliştii urmăreau cu tenacitate un singur scop: Să realizeze cât mai mult profit exploatând la sânge o forţă de muncă formată din săracii marilor oraşe. De partea cealaltă, social-democraţia, foarte bine aliată cu mişcarea sionistă şi sindicalistă, a început să pună mâna, în special prin intermediul evreilor, pe mass-media acelor vremuri, care a început să se adreseze din ce în ce mai mult claselor sociale periferice, muncitorimii şi studenţilor săraci. Lumea evolua spre vremuri periculoase, pentru că, pe de o parte capitaliştii nu înţelegeau că trebuie să reformeze sistemul de exploatare a proletariatului şi pe de altă parte social-democraţii profitau din plin, prin propagandă deşănţată, de această slăbiciune a dreptei. În acest context a început Primul Război Mondial, s-au destrămat imperiile europene. Imediat după reorganizarea bătrânului continent, pe fondul mişcărilor naţionale au apărut voci care contestau propaganda demagogică şi antinaţională a “stângii”, dusă până la forma sa extremă, bolşevismul, controlat tot de mişcarea sionistă. Capitaliştii au continuat practicile de exploatare dură a muncitorilor şi ca o reacţie la Marxism în tot mai multe ţări au apărut partide naţional-socialiste, care mai târziu au degenerat în nazism (Germania) sau fascism (Italia). Şi a urmat după 20 de ani de la prima confruntare mondială un al doilea război mult mai sângeros, în urma căruia, practic a fost redesenată harta influenţelor politice din Europa. Capitalismul a rămas la fel de închistat în obsesia pentru profit, iar socialismul a dus până la explozie, un regim bazat exclusiv pe demagogie. Din 1990 ordinea mondială pare să se schimbe din nou. Atât capitalismul cât şi comunismul au ajuns la limită. ţările dezvoltate, pe baza proprietăţii private şi a pieţei de capital, s-au bazat în principal pe două elemente: “piaţa de desfacere” şi “creşterea economică”. În momentul în care concurenţa pe piaţa de desfacere a ajuns sufocantă, capitaliştii au încercat să-şi ajusteze preţurile mutând principalele capacităţi de producţie în ţări cu mână de lucru ieftină. Patronii au câştigat astfel pe două “fronturi”. Au invadat piaţa cu produse ieftine şi de calitate mai proastă, ceea ce înseamnă un rulaj accentuat pe piaţa de consum şi implicit profit sporit. În momentul în care piaţa s-a suprasaturat şi cu produse ieftine a fost nevoie de revoluţiile din ţările comuniste. Acestea s-au integrat rapid în economia de piaţă, distrugând în mare parte vechea economie socialistă şi devenind pe de o parte piaţă de desfacere pentru vechile ţări capitaliste şi pe de altă parte centre de producţie cu mână de lucru ieftină, mai apropiată decât ţările din Asia. La 20 de ani de la deschiderea pieţelor estice, capitalismul european este din nou în criză. De această dată nu este vorba doar despre o criză a pieţelor de desfacere. Situaţia este mult mai complexă şi are rădăcini, ca şi la începutul secolului XX, tot în incapacitatea capitaliştilor de a înţelege fenomenele economice şi sociale din lumea în care trăiesc şi de a fi interesaţi doar de profit. Cu capacităţile de producţie mutate în afara graniţelor, niciun stat, fie el oricât de puternic, nu poate să genereze an de an creştere economică. După 50 de ani de creştere continuă, economia oricărui stat ajunge la un prag superior, pe care îi va fi greu să-l depăşească. În tot acest timp, rolul social al statului a crescut constant. Va fi foarte greu, ca în condiţiile unei scăderi economice, orice stat european să-şi păstreze la acelaşi nivel intervenţia bugetară în programele de asistenţă socială, ceea ce va duce la nemulţumiri majore în rândul unei populaţii din ce în ce mai îmbătrânite. De aici până la apariţia unor noi lideri, malefici, care să profite de nemulţumirile oamenilor, e un singur pas. Atât de mic, încât poate un nou Hitler sau un nou Lenin învaţă deja tehnicile de propagandă şi manipulare a maselor.
