Sare-n ochi.
În ultimele zile, bărbaţii sunt tot mai greu de găsit. Sau dacă nu de găsit neapărat, de antamat la treburile casnice sigur. Şi asta pentru că s-au disputat sferturile de finală ale Campionatului Mondial, dar şi pentru că, înapoi pe Bătrânul Continent, la Wimbledon, Simona Halep a captat toată atenţia. S-a nimerit ca fix ultimele două jocuri ale sale să fie programate în zile în care competiţia din Brazilia a luat pauză. Extrapolând, noi, cu toţii, ne-am trăit Mondialul, în ultimele zile, prin ea. Prin evoluţiile sale curate. Prin ambiţia ce nu poate fi îngrădită între tuşele suprafeţei de joc. Fie că e zgură, hard, ori iarbă, ca în cazul întrecerilor din inima Londrei. Simona mă/ne fascinează. Asta e clar. Fără să fi câştigat încă un turneu de Grand Slam „mica noastră mare campioană”, cum a numit-o, recent, Ion Ţiriac, şi-a făcut loc în inimile noastre.
În timpul semifinalei de ieri, întreaga activitate din redacţia noastră s-a oprit. Ne-am aşezat confortabil în scaunele de la birou, am dat tastaturile la o parte şi ne-am îndreptat privirea spre televizorul de pe perete. Am aplaudat fiecare minge bună, am gesticulat dezabrobator la fiecare greşeală neforţată. Am înţepenit de-a binelea când glezna Simonei cerea bandajul, am înghiţit în sec la servele bune ale canadiencei. Brusc, cu toţii am scos dintr-un sertăraş anume termenii de specialitate. Am comentat aprig pe seama forehand-ului, a backhand-ului, a smash-ului, a reverului. Simona ne-a transformat – şi nu de acum de la Wimbledon – în mici cunoscători, statisticieni ai tenisului mondial. Şi de ce nu, s-o recunoaştem, în mici sau mari (după caz) ultraşi. În lipsa actorilor din dreptunghiul verde sau a celor de pe parchet, pornirile vulcanice se îndreaptă, culmea (!), spre „sportul alb”. Cel în care astfel de manifestări nu-şi găsesc locul.
Jocul în sine al Simonei nu face, acum, aici, subiect de studiu. Sunt deja, oricum, prea mulţi experţi în studiourile televiziunilor naţionale. Ceea ce merită discutat însă este modul în care o constănţeancă fragilă face o ţară întreagă să vibreze. Face ca românii să uite, timp de câteva ceasuri, de problemele ce îi apasă. Şi asta pentru că au spre cine să privească. Pe cine să dea/să ia ca model. Sigur, veţi spune, „fata n-a câştigat nici un turneu important”. Şi da, aveţi dreptate, doar că modul în care luptă, ambiţia şi determinarea ei, dar şi încrederea în sine sunt calităţi demne de luat în seamă. Cu atât mai mult cu cât, cu mici, mici excepţii, ele nu se mai regăsesc în ADN-ul românesc.
La un moment dat, după un schimb superb de mingi câştigat de Simona, comentatorul partidei a exclamat: „în unele momente, am impresia că Simona nu e româncă!”. O frază cât o mie. O frază care arată cât de mult şi-au pierdut românii încrederea în forţele proprii şi cât de mult duc lipsa unor modele palpabile. În sport sau în afara lui. Dar Halep demonstrează contrariul. Iar pentru asta, dragă Simona, de aici, din micuţul oraş de provincie, reşedinţă a unui judeţ ce se zbate tot mai mult, îţi mulţumim!
