Sare-n ochi
În ultimul an politicienii UDMR au “sărit calul” rău de tot în ceea ce priveşte relaţia cu puterea. Spun politicienii UDMR! Nu ungurii, pentru că sunt convins că între cele două entităţi se cască o prăpastie care creşte pe zi ce trece. Tocmai existenţa acestei rupturi dintre formaţiunea pseudo politică a ungurimii din România şi maghiarii neimplicaţi politic îi face pe liderii UDMR să şantajeze disperaţi guvernul şi să solicite extrem de vocal tot felul de drepturi – praf în ochi pentru etnicii – în speranţa că vor mai prinde pragul electoral. În realitate miza vârfurilor politicienilor maghiari este una pur economică. UDMR vrea să mai prindă patru ani în parlament, pentru ca prin metodele binecunoscute deja, şantaj şi tupeu maxim, să poată să-şi păstreze afacerile începute în zona ministerelor conduse de ei.
De 22 de ani UDMR nu face altceva decât să “căpuşeze” maghiarimea din Transilvania, cu pretenţia că-i apără drepturile, în condiţiile în care este evident că România a găsit cele mai bune soluţii din Europa pentru rezolvarea problemei minorităţilor. Maghiarii din Transilvania trăiesc la fel de prost sau de bine ca şi concetăţenii lor români. Au aceleaşi probleme cu şomajul, cumpără oul la acelaţi preţ ridicat şi muncesc pentru acelaţi salariu de mizerie. Cu sau fără UDMR, în 22 de ani nu s-a schimbat nimic din aceste realităţi. Maghiarii aveau propia editură (Kriterion) propriile publicaţii (Elöre), aveau chiar şi învăţământ în limba maternă. Autonomia judeţelor Covasna şi Harghita, mult trâmbiţată de UDMR este o prostie. În condiţiile în care PIB-ul acestora este sub media naţională ar duce la înrăutăţirea vieţii locuitorilor de aici dacă nu ar primi fonduri guvernamentale. Aşa că politicienii UDMR nu fac decât să joace murdar pe tema unor false probleme ale comunităţii maghiare.
Întotdeauna am avut impresia că de fapt UDMR nu este altceva decât un apendice al foştilor comunişti şi securişti de etnie maghiară regrupaţi după ’89. Un fel de PDSR vorbitor de limbă maghiară. Nu pot să ignor faptul că la doar câteva zile după adoptarea la Timişoara a celebrei Proclamaţii, care prevedea, la punctul 8, lustrarea foştilor activişti, cu complicitatea maghiarilor a fost inventată diversiunea de la Târgu Mureş. Puţini mai ştiu astăzi cine cu cine s-a bătut acolo şi de ce. Dar ştim sigur că Ion Iliescu a avut pretextul de a reînfiinţa securitatea şi a pozat de atunci în omul providenţial care a salvat România de la un scenariu similar celui din Iugoslavia. Nici mineriadele nu au rămas nebăgate în seamă de UDMR, imediat după descinderile minerilor la Bucureşti se întâmpla ceva şi în secuime, motiv pentru massmedia aservită lui Iliescu să arate pisica secesionismului şi revizionismului maghiar. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană toate “spaimele” românilor legate de pierderea Transilvaniei, s-au risipit şi UDMR a pierdut un mare şi paradoxal sprijin cel al PRM, partid fără de care maghiarii s-au văzut singuri într-un joc în care nu mai aveau partener. Astfel că au fost nevoiţi să-şi orienteze energiile spre partidele aflate la putere şi să mimeze lupta pentru drepturile maghiarilor din interiorul coaliţiei de guvernare în timp ce “la umbra” sabiei Sfântului Ştefan defrişează mii de hectare de păduri şi stau adânc înfipţi cu mâinile în bugetele ministerelor pe care le conduc. Nimic din toate astea nu puteau realiza ungurii dacă România avea o clasă politică – putere şi opoziţie – responsabilă. După principiul “prost e cine dă nu cine cere” maghiarii au stat permanet pe val şi au cerut.
Dar cred că cel mai mare rău pentru Transilvania l-a făcut UDMR în momentul în care a reuşit să ducă în derizoriu orice idee de autonomie. Orice mişcare de independenţă a Ardealului duce inevitabil la plasarea între cele două tabere, unguri şi români. Ardealul nu poate fi al ardelenilor ci doar al ungurilos sau al românilor, şi asta din cauza UDMR care permanent a scos în faţă ameninţarea revizionismului, confiscând practic Transilvania de la Ardeleni.
