Sare-n ochi.
Conflictul din Ucraina este, pentru a câta oară, o mostră de incompetenţă a politicii externe europene. De la Bruxelles, Washington sau Berlin lumea se vede cu totul altfel. Interesele geostrategice, de multe ori, nu ţin cont de realităţile istorice, de tradiţii şi orgolii locale. Mişcarea „Euromaidan” a fost apreciată „ab iniţio” fără să asculte nimeni mesajele opoziţiei din Ucraina. A fost suficient ca în piaţă să se strige mesaje proeuropene şi anti-ruseşti pentru ca toate forţele „progresiste” din vest să se alieze cu demonstranţii şi să preseze pe fostul preşedinte Ianukovici. Înlăturarea de la putere a preşedintelui prorus a fost unicul ţel al democraţiilor occidentale. Nici Merkel, nici Barosso şi nici Obama nu ştiu că drumul spre iad este pavat de bune intenţii. În momentul în care au scăpat de dictatorul Ianukovici, a fost rândul euromaidanezilor să-şi dea arama pe faţă şi să demonstreze că nu sunt nici pe departe atât de democraţi pe cât se pretindeau în piaţă. Prima măsură pe care a luat-o puterea emanată a Euromaidanului a fost să lovească în minorităţile care trăiau pe teritoriul Ucrainei. Cei mai afectaţi de abrogarea legii limbilor regionale au fost tocmai ruşii, dar şi românii, maghiarii sau polonezii care trăiesc în anumite regiuni ale Ucrainei. Acestora le-a fost lezat dreptul de a-şi folosi neîngrădit limba maternă, ceea ce le era permis în timpul regimului Ianukovici. Comportamentul violent al noii puteri şi al susţinătorilor acesteia faţă de populaţia de etnie rusă, majoritară în Crimeea, a aprins în peninsulă focul revoltelor ruşilor şi dorinţa de secesiune. Practic în cazul Crimeii situaţia este asemănătoare provinciei ex-iugoslave Kosovo. Chiar mai mult, ruşii au şi argumente istorice faţă de albanezii din Kosovo care nu se sprijineau decât pe o majoritate demografică în regiune. În Crimeea ruşii sunt majoritari, reprezentând mai mult de jumătate din populaţia republicii autonome. Din punct de vedere istoric, peninsula a fost o mare parte din evul mediu Hanat Tătar (Hanatul Crimeii), o porţiune a peninsulei a fost controlată pentru o perioadă de genovezi şi o alta de domnitorii moldoveni. În 1783 regiunea a fost anexată de Imperiul Ţarist, fiind practic pentru prima dată controlată de ruşi. În fostul Hanat al Crimeii populaţia creştină majoritară era formată din români. Pentru a-şi întări autoritatea asupra teritoriului, Rusia a pus la cale un amplu program de strămutare a românilor din Crimeea în Caucaz sau Siberia, înlocuindu-i cu ruşi, sârbi, bulgari sau ucraineni. Ultimele sate româneşti din Crimeea au rezistat până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca urmare a războiului Crimeii (1856–1859) o parte din populaţia tătară a emigrat în Dobrogea, Anatolia şi alte regiuni ale Imperiului Otoman. După Revoluţia Bolşevică peninsula Crimeea este transformată în Republica Socialistă Sovietică a Crimeei. Comuniştii au desăvârşit „opera” de rusificare a Crimeii începută de regimul ţarist astfel încât în momentul destrămării URSS, aici populaţia majoritară era formată din ruşi. În aceste condiţii, fiind stârniţi de atitudinea naţionalistă a noii puteri din Ucraina, ruşii îşi pot legitima o intervenţie în Crimeea prin prisma apărării intereselor populaţiei ruse de acolo. În fond dacă în Kosovo s-a putut, de ce să nu se poată şi în Crimeea!
