Sare-n ochi.

Despre situaţia din Ucraina şi relaţia evenimentelor din ţara vecină cu viaţa politică din România ar fi de scris foarte mult. Nimic nu este întâmplător în această parte de Europă şi ţările funcţionează ca un angrenaj pus în mişcare fie de la Bruxelles, fie de la Moscova. Ce se întâmplă însă când poporul nu mai acceptă orientarea ţării? Mai bine decât jurnalistul clujean Sabin Gherman nu poate să o spună nimeni:

“Românii stau în case, dar cu ochii la Ucraina.

Ucraina e exemplul perfect că nu există democraţie fără etică. Erau, da, mai multe partide, era şi opoziţie, presa mima libertatea, alegerile mimau corectitudinea – însă democraţia presupune un pic mai mult. Revolta ucrainenilor n-a izbucnit pentru că lipsea carnea sau pentru că laptele nu era destul de gras, ci în momentul în care oamenii şi-au văzut năruite aspiraţiile pe termen lung: Asia, în loc de Uniunea Europeană.

Pare riscantă, dar o paralelă cu ceea ce are loc acum în România e obligatorie: or fi mai multe partide, dar unde-i opoziţia? Câtă presă mai cunoşti despre care să poţi băga mâna în foc că nu face jocurile unui partid sau altul? De 24 de ani în ţara asta se dau şpăgi electorale şi nimeni nu e în spatele gratiilor.

Şi în România, şi în Ucraina, partidele care ajung la putere îşi construiesc brusc sentimentul de stăpâni – deşi, dacă o luăm pe latineşte, “minister” înseamnă “servitor” şi nu altceva – e drept, e vorba de … ospeţe: “ministerium” e echivalentul ospătarului de azi. Dar dacă îi spui, în Est, unui ministru, că rolul lui e să servească interesul public, îţi râde în faţă şi apoi pleacă la ospăţ.

Dacă aş fi politician român, mi s-ar face inima cât un purice. Asta pentru că indiferent câte televiziuni aş avea sub control, lumea tot află despre vedete Playboy ajunse în funcţii la stat sau despre, de exemplu, cele nouă milioane de euro alocate deszăpezirii unui drum care nu există. Sau despre faptul că nu poţi ocupa niciun post dacă nu faci parte sau eşti loial unui partid. Sau despre specialiştii înlocuiţi de politruci.

Astea s-au întâmplat, de două decenii, şi în Ucraina şi în România. Pur şi simplu, ţările nu mai erau privite decât ca nişte torturi din care fiecare partid împărţea felii pentru cireada de lipitori de afişe.

Întrebare: va ieşi lumea în stradă în România? Eu zic că se coace ideea – şi când oamenii vor ieşi, n-o vor face nici pentru carne, nici pentru lapte. Dar vor striga despre ceea ce niciun partid românesc n-a vrut să afle în două decenii:

că democraţia fără etică e dictatură cu ştaif”.