Sare-n ochi
Unde sunt vremurile când zeci de mii de oameni cântau zile întregi în Piaţa Universităţii uniţi de un singur ideal, democratizarea României? Sau când mii de studenţi plecau la un singur semn din campusurile universitare ale Bucureştiului spre “kilometrul zero” al democraţiei? Sau momentele în care puhoiul de siderurgişti hunedoreni blocau intersecţia de la Sântuhalm să-şi facă auzit glasul? Văzând manifestările organizate de sindicate şi opoziţie împotriva măsurilor anticriză, a fostului şi actualului guvern şi a preşedintelui Traian Băsescu, aş putea spune că acele vremuri au apus de mult. Cu tot sprijinul mass-media care susţine întru totul orice acţiune anti putere, nimeni nu mai este capabil să-i scoată în stradă pe români. Există mai multe explicaţii pentru această amorţeală în care a căzut întreaga societate. Dar principala cauză este lipsa încrederii. Oamenii sunt disperaţi, sunt revoltaţi, unii dintre ei chiar înfometaţi, dar sunt lipsiţi de orice perspectivă. Nu e uşor să strigi “Jos guvernul!” când nu ai ce să pui în loc. Oamenii nu mai au încredere în clasa politică. Şi atunci pentru ce să iasă în stradă? În Piaţa Universităţii (clasică) se punea problema schimbării lui Iliescu, a foştilor nomenclaturişti, a foştilor securişti. Era imediat după revoluţie şi lumea încă mai credea în minunea învierii României. Am ratat momentul atunci. Iliescu, foştii nomenclaturişti şi foştii securişti, fie ei şi doar informatori, ne-au învins. Au învins România! Pentru ce să mai iasă acum românii în stradă? Da, le este foame, sunt disperaţi, sunt afectaţi de criză. Dar cu ce este mai bun Ponta decât Boc sau Antonescu decât Geoană. Cu nimic. Nici unul dintre politicieni nu a reuşit să câştige cu adevărat încrederea populaţiei. Poate doar noul premier Mihai Răzvan Ungureanu să aducă un licăr de speranţă, un fel de luminiţă plăpândă în capătul unui tunel care pare să nu se mai termine. Românii au fost minţiţi timp de peste 20 de ani şi cumpăraţi odată la patru ani cu pomeni electorale. Acum plătim lipsa de viziune a tuturor partidelor şi liderilor perindaţi la cârma României timp de 20 de ani. Guvernele nu au gândit nici o strategie pe termen lung, România a fost condusă cu planuri croite între două campanii electorale. Tocmai de aceea criza ne-a prins total nepregătiţi. Şi tot de aceea, acum când nu ne mai permite contextul economic să facem pomeni electorale, lumea este nemulţumită. Ne-am învăţat precum câinii lui Pavlov să salivăm din patru în patru ani. Să facem frumos şi să ne primim bucăţica de salam. Fie el şi cu soia. În realitate nu rezolvarea problemelor României şi setea de putere a fost singurul motiv pentru care au intrat în politică toţi conducătorii de la Preşedinte la ultimul primar. Şi atunci de ce să fie poporul masa de manevră a celor care au adus corupţia la cel mai înalt nivel şi minciuna la rang de politică naţională? De ce să-i dăm jos pe cei aflaţi acum la putere dacă schimbarea înseamnă doar o rotire la putere a membrilor aceleiaşi clase politice. Aş striga şi eu cu dragă inimă: Jos puterea! Dar nu pot pentru că sunt mult prea preocupat să aflu răspuns la întrebarea: Sus cine?
