Sare-n ochi
Complexul Energetic Hunedoara a fost îngropat în doar trei ani de incompetența unor administratori numiți politic și de încrengăturile dintre politicieni și sindicate. Și victimele deciziilor politice în economie au fost numeroase în cei 26 de ani de „democrație originală” și „tranziție la economia de piață”. Este evident că toate companiile economice în care acționar majoritar este statul sunt falimentare și asta pentru că există o rețetă patentată de jefuire a avuției naționale prin acest gen de firme. Paradoxal, imediat după ce se privatizează, fostele companii de stat se redresează economic. Teoretic o parte dintre veniturile extrafiscale ale statului ar trebui să provină din profitul companiilor în care acesta este acționar majoritar. Doar că majoritatea covârșitoare a companiilor de stat înregistrează pierderi acoperite de la bugetul național, adică tocmai din taxele și impozitele firmelor private care se chinuie să supraviețuiască pe o piață concurențială. Din acest punct de vedere, companiile românești se împart în trei categorii. Firme private cinstite, care produc profit pentru patroni, dau salarii și plătesc taxele și impozitele exagerat de mari. Firme private ale băieților deștepți, care sunt abonate la afaceri cu statul. Dau salarii și plătesc impozite și taxe din banii obținuți tot din bugetul național, de multe ori pentru lucrări mult supraevaluate și de proastă calitate. Aceste firme sunt practic susținute tot de societățile oamenilor de afaceri onești care se chinuie să susțină afaceri fără ajutorul statului. A treia categorie sunt firmele de stat, adevărate găuri negre pentru bugetul național, care înregistrează pierderi uriașe, datorii de neimaginat la buget și la furnizori. Aceste companii sunt ținute în spate tot de firmele private ale antreprenorilor cinstiți. Dar cât vor mai putea aceste firme cinstite să țină în spate o economie dominată de găurile negre din portofoliul statului și de afacerile băieților deștepți „mufați” și ei la bugetul public?
În aceste condiții, este evident că managementul prost a distrus firmele cu capital de stat. Dar dacă analizăm managerii care au condus CEH de la înființare până în momentul declarării insolvenței, vom observa că sunt persoane cu rezultate remarcabile în managementul altor companii, profesioniști buni, care știau ce au de făcut în conducerea unui colos industrial cum a fost CEH. Și atunci ce a distrus „mamutul” cu picioare de lut? Răspunsul îl găsim în coabitarea absolut păguboasă între politic și sindicate. Legile economice nu se pot subordona intereselor electorale. Ori tocmai asta au făcut politicienii care în loc să-i lase pe manageri să facă treabă, s-au amestecat permanent în actul de decizie economică. Fie că au avut ei interese economice legate de căpușarea CEH, fie că aveau nevoie doar de bani pentru campania electorală sau au luat măsuri economice nepopulare de frică să nu piardă din punct de vedere electoral zona Văii Jiului. Din aceste motive cangrena s-a întins și acum cineva trebuie să-și asume decizia de amputare a părții afectate sau de continuare a activității în aceleași condiții, urmată de decesul pacientului. În acest timp sindicatele au jubilat, asigurând sprijin electoral celor care le îndeplineau revendicările din ce în ce mai împovărătoare din punct de vedere economic. În acest fel, liderii de sindicat își asigurau în plan personal susținerea muncitorilor și implicit beneficiile, deloc de neglijat, ale postului de lider.
Paradoxal, dar salvarea CEH nu poate veni acum decât din zona politică. Este nevoie de o strategie coerentă, luată printr-o decizie politică de redresare economică a celor două termocentrale și a minelor viabile. Dar decizia politică trebuie să se oprească în zona legiferării și să nu se amestece în cea a managementului. Pentru că este deja demonstrat că managementul eficient nu are nicio legătură cu politica incompetentă.
