Sare-n ochi
„Alo! Nici dumneavoastră nu vreți să auziți? Domn’ doctor, am o problemă și lumea-ntreagă-mi întoarce spatele. Nici păsările nu mă mai privesc. Am fost și la preot. N-a ieșit din altar, n-a venit să mă vadă. Dumneata-mi ești speranța. Doctore, mă doare conștiința! De durere nu pot dormi noaptea… Dar da, poftiți, poftiți, după dumneavoastră. Mă spăl pe mâini după dumneavoastră. Să vă aprind becul? Nu? E bine așa, da. Numai să mă ascultați, vă rog… Desigur, cana albastră să v-o dau? Poftiți!… Nu pot dormi noaptea, domn’ doctor. Îmi simt conștiința, domnule, cum se zbate și alteori încremenește, nu mai mișcă zile întregi. E bolnavă, doctore, știu sigur. Simt cum o otrăvesc de fiecare dată când deschid ochii dimineața și ies din casă. Se sufocă atunci când îi spun că trebuie să o mai suportăm și pe „asta”. Nu mă mai crede atunci când îi spun că o să fie bine, că o să treacă. Nu vrea să mă mai audă și atunci își înfășoară brațele în jurul întregului său trup și stă. Uită să respire uneori și trebuie să-i citesc basme ca să mă creadă că mai există bine în lume și că nu a fost încă devorat de toate haimanalele ălea în costum și dat la schimb pe bani…
Îmi moare conștiința, doctore! De câteva zile îi simt sângele picurând într-un colț al minții mele.Țipă noaptea și nu mă lasă să dorm, doctore! Vrea să mă scoată în stradă și-mi spune că acolo o să se schimbe lucrurile. Și îi fac pe plac, doctore! Îmi scot conștiința la miezul nopții afară în stradă și singura schimbare pe care o vedem amândoi e lumina orbitoare de la încă o casă de pariuri nou deschisă. Și atunci începe să plângă în hohote, nu vrea să mai intre în casă, ci să plecăm din țară. Dar eu nu vreau! Aici m-am născut, ăsta e pământul pe care am să mor. Însă dacă ar fi după ea, n-aș prinde primăvara. A prins conștiința o frică de oameni de nu-i adevărat! Trage de mine când vede pe cineva apropiindu-se. Zgârie! Sufletul mi-e țăndări.
Doctore! Ce fac? Conștiința mea și-a pierdut încrederea în mine, în oameni, în țară, în bine. Nu pot continua așa, doctore! La un moment dat, unul dintre noi va ceda. Şi să nu credeți că nu m-am gândit la asta, domn’ doctor. M-am gândit, și încă mult. Dacă eu cedez, murim amândoi. Dacă ea cedează, devin ca ei, doctore. Şi nu vreau! Mi-e frică, doctore. Mi-e frică de ziua de mâine. Mi-e groază că într-o dimineață mă voi trezi cu cadavrul conștiinței mele înăuntrul meu și nu voi avea ce să-i fac… dacă e așa, pot veni la dumneata să mă scapi de el? Nu mi-e frică de operații, nici de cicatrici. N-am fost niciodată frumos… Vedeți dumneavoastră, eu sunt poet. Poetul românilor. Știți, există pe Strada Moliei o cutiuță poștală fără casă. Acolo stau eu. Vin oamenii și-mi lase mâncare, bani, ce au la îndemână, iar eu în schimb le dau poezii. Nu cer nimic, numai să trăiesc. Oricum trăiesc pentru ei, pentru români. Îi iubesc. Îi iubim… eu și conștiința mea. Însă cum să trăim pentru ei dacă pe ea o sperie și vrea să fugim de oameni? Doctore, te rog, te rog, vindecă-mi conștiința. Lasă-ne să supraviețuim.
Ce scrieți acolo? Aveți leac? Ne dați rețetă?… Domnule doctor, cred că se trezește conștiința. Nu o speriați, vă rog. Îi e frică de cei mai mulți oameni. Nu prea tolerează pe nimeni. Unde a ajuns țara noastră dacă nu mai cerni o scânteie de bunătate într-o mare de rău? Știi doctore, nu mă pot apropia de Constituție… la Piață mă refer. Începe să plângă și nu o pot opri zile la rând. Zice că nu vrea să se apropie de „locul unde desfrâu’-i lege”. Nu mai știu ce să fac, doctore. Încotro să o apuc? Ce aveți acolo? E pentru mine? Mulțumesc! O, nu aveți idee cât vă mulțumesc! Ne-ați salvat!… Da, vă ascult… Bine, am să ies în stradă și abia apoi am să citesc. Am înțeles, da. Mulțumesc, domnule doctor! Nu am altceva să vă dau în afară de poezii. Luați-le! Sunt ale dumneavoastră! Sunt bune pentru suflet. Încercați-le! Am să plec acum, mă scuzați. Vreau să mă vindec degrabă. Rămâneți cu bine!”
O siluetă iese dintr-un cabinet în stradă. Se oprește pe trotuar și cu lacrimi în ochi citește câteva cuvinte scrise pe o hârtie ce pare a fi o rețetă. Nu apucă să aibă nicio reacție, căci în același moment mai sus pe stradă o bătrână observă o bancnotă de un leu pe jos, se oprește și se apleacă; un tânăr grăbit o ocolește prin stânga, însă taie calea unui biciclist care încercând să-și păstreze echilibrul lovește în plin o siluetă care începea să zâmbească după luni întregi de frământări. Poetul românilor – mort pe loc; conștiința sa – eliberată.
