Sare-n ochi

Patriarhule
(că Părinte nu mai pot să-ți spun)

poate nu știi, dar oamenii te-au așteptat acolo, la București. Te-au așteptat și cei vii și cei morți. E-adevărat, nu te-au invitat, așa cum turma nu își invită păstorul. Sau mulgătorul.

Aici, la Cluj, oamenii s-au strâns în fața statuii lui Matia Corvin, aduc flori, aprind lumânări și vorbesc despre tine. Despre absența ta. Aurul straielor tale, mercedesul tău, ghiulul, toiagul aurit. Despre tăcerea ta complice, cu nimic diferită de grimasa mută a lui Oprea, de exemplu.

Patriarhule,
am citit odată în Biblie, la Efeseni, o frază care mi-a rămas în minte: „Nu vă mai mințiți unii pe alții, spuneți-vă adevărul” – și
m-am gândit că poate ți-ar folosi să afli câte ceva despre tradiția și confortul complicității la patriarhii acestei țări.

De Miron Cristea sigur ai auzit. E cel care, epsicop ortodox de Caransebeș atunci, în 1916, semna alături de alți episcopi ortodocși circulara 2602, prin care trupele Vechiului Regat care au intrat în Transilvania erau descrise drept „lupi îmbrăcați în piei de oi”, „români ucigători de frați”. Apoi, același înaintaș al tău nu s-a sfiit, în vremea scurtei ocupații sârbești asupra Banatului, să-l pomenească în slujbă pe Regele Karagheorghevici al Serbiei și nu pe regele Ferdinand I al României. Dar Statul l-a „recuperat” rapid pe Miron Cristea și l-a pus în Academie în 1919 și l-a făcut Patriarh în 1925. Apoi, prim-ministru, chiar dacă era cunoscut pentru anti-semitismul lui – ia revista Time, din 1938, și citește: „De ce să nu scăpăm de acești paraziți care sug sângele românilor ortodocși?”; se referă da, la evrei – asta în vremea-n care Kiril al Plovdivului se punea pe șine ca să oprească deportările.

A urmat apoi,
Patriarhule,
rușinea ortodoxiei românești, Patriarhul Iustinian Marina: „Cristos e omul nou. Omul nou e omul sovietic. Drept urmare, Cristos este sovietic” – dar erau primii fiori ai comunismului și nu toată lumea poate muri în închisori pentru credință.

Iustin Moisescu,
Patriarhule,
nici măcar nu era preot și Statul l-a pus Patriarh – era cadru de nădejde, colaborase cu Securitatea.

A urmat,
Patriarhule,
în istoria rușinoasă a complicității preafericiților, Teoctist. Și el a fost acolo, șef și atât: îi stătea la dosar incendierea unei sinagogi în 1941, spun rapoartele.

După '89, ca să ne putem împăca, au urmat spovedaniile publice: să știi că Paleologu, de exemplu, și-a recăpătat liniștea recunoscând slăbiciunea cu diavolul Securității – și, după surpriza uriașă, oamenii l-au iertat și au văzut în el un om puternic. Doar capii Bisericii Ortodoxe au refuzat să dea acceptul ca să aflăm numele celor care purtau microfonul sub sutană.

Apoi, preafericitule,
în anul în care România a redevenit europeană, în 2007, ai fost și tu ales/numit sau cum o fi fost, Patriarh. Eram deja în Uniunea Europeană, eram fericiți și n-am mai băgat de seamă când ziarele scriau cum ai urcat trei trepte monahale, monah-ierodiacon-ieromonah, în doar zece zile, ajutat de Teoctist. Deja noi ne aduceam Golfuri la mâna a doua, ce să ne mai punem întrebări?: la 12 septembrie 2007 erai noul Patriarh, în 16 octombrie 2007 ai primit decizie de necolaborare cu Securitatea ca poliție politică din partea CNSAS pentru ca, scriu unii, ți s-ar fi ars dosarul în 23 decembrie 1989 – o fi fost de urmărire…

Astea, toatele, se pot ierta – după toți muritorii curg păcatele, mai mici sau mai mari, ca balele de melc. După mine, mai multe și mai lungi – sunt și eu un om simplu, mai slab decât toți.

Dar, Patriarhule, lux ca pe vremea ta mai rar. Cupole de aur pe biserici, catedrala de 600 de milioane de euro, păduri, clădiri, mass-media, influență cât n-au toate partidele la un loc. Cad babele pe spate când văd câte comenzi ai pe volan, își trag năframa pe ochi, așa de lucitoare sunt straiele tale de aur. Politicienii fac coadă, ești un trifoi cu patru foi pentru ideologii patriei. Între timp, preoții simpli se descurcă cum pot, preotesele dau meditații la română sau culeg cucuruzu'.

Și astea se pot ierta, Patriarhule – nu-i bai că mușcăm din iarbă, las' s-avem și noi Notre-Dame-urile noastre: să vadă și Occidentul decadent cum e să aperi Europa când alții construiesc catedrale, nu-i așa?

Dar nu se poate trece,
preafericitule,
peste trufie, dispreț, nepăsare sau ce-o fi însemnând absența ta.
De când am început să scriu rândurile astea, încă un om a mai murit. Pe la mijlocul frazei, ambasadele străine coborau steagurile în bernă.
De trei zile ambasadorii vin cu flori și aprind lumânări – și tot vin și tot vin, cum merg oamenii satului la un priveghi.
În toate orașele, oamenii vin, aduc flori, aprind lumânări și – mai ales femeile – își pun brusc mâna la gură: nu, nu se miră acuma de câte comenzi ai tu pe volan, ci izbucnesc, simplu, în plâns.
Din biroul tău, preafericitule, vine atât: un mail. Cică de-aia n-ai trecut pe-acolo: că n-ai fost invitat. Era mai sănătos să-ți spună consilierii – alt exemplu – că acum câteva zile guvernul a plătit 1,4 milioane de euro pentru catedrala ortodoxă din Madrid și desigur că morții și răniții de la club au contribuit și ei, că erau cu taxele la zi.

Patriarhule,
ai citit vreodată imnul, „Deșteaptă-te române”, până la sfârșit? Te întreb pentru că la ultima strofă, a unșpea, cred, scrie despre tine: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Adică ce vrea să spună poetul în această poezie? – întreabă învățătorii la cercul de română. În această poezie poetul vrea să spună că poporul român e un popor creștin și că preoții sunt cei care aduc spiritualitatea în popor – răspund copiii.

Poate că, în definitiv, tu nici nu exiști. Poate ești doar vreun fan Mercedes, poate vreun pițiponc aurit sau un arghirofil încruntat, ca-n filme – și te-au pus acolo că de-aia se inventează funcțiile: să fie ocupate de „oamenii noștri".
Că dacă n-ar fi așa,
Patriarhule,
ai fi putut să vii simplu, în straie negre, să aprinzi o lumânare și să-ți faci o cruce. Să saluți oamenii doar dând din cap și să pleci capul. Să arăți că și tu înțelegi că nu există nemurire.
Ziceai un „Dumnezeu să-i ierte” și plecai. Pe jos. Și în urma ta ar fi rămas ceva esențial:
oare resetarea unei credințe?;
oare un sentiment, cum să-i zic?, al ne-părăsirii?
oare căldură, când ești înfrigurat?
izvor, când te frig buzele?
colț de pâine ar fi rămas, când credeai că nu mai ajungi la grânele lumii?

Patriarhule,
aș mai putea să te întreb multe,
dar n-am atâția bani ca să-ți plătesc răspunsul.