Sare-n ochi
Homo homini lupus! Când am pus acest status pe pagina mea de Facebook, s-au grăbit câţiva prieteni să-şi dea cu părerea. Aşa cum se întâmplă în general pe acest site de socializare! Toată lumea îşi dă cu părerea. Unii ziceau că am devenit brusc cam înţelept, alţii că am ajuns aşa pentru că sunt “păţit”. Şi nu-i aşa? “Tot păţitu-i înţelept!” În realitate eram doar consternat şi mâhnit din cauza unei poveşti pe care am relatat-o pe larg în ziarul nostru de luni. Pe scurt, povestea sună aşa: Un om salvează un alt om de la moarte de două ori şi apoi îşi găseşte sfârşitul împuşcat tocmai de cel pe care-l salvase. Categoric! Mintea umană este cel mai cumplit “instrument” care funcţionează pe pământ, şi face din om cel mai feroce animal. De fapt nu aş vrea să jignesc animalele! Cred că şi un şarpe ar fi capabil să se ataşeze de salvatorul său. Un crocodil sau o broască ţestoasă din Galapagos şi-ar aduce aminte la un moment dat că le-a fost salvată viaţa. Un om este capabil să uite toate lucrurile frumoase dintr-o viaţă, toate datoriile morale, toate experienţele educative. Când unui om i se întunecă raţiunea, nimic nu îi mai stă în cale. Cazul şocant al doctoriţei din Hunedoara, ucisă de fostul ei soţ, ar putea fi studiat la cursurile de psihiatrie. Ce resorturi întunecate au acţionat asupra voinţei omului care a apăsat pe trăgaci? Arma lui era îndreptată spre femeia are i-a salvat viaţa de două ori! Cum să nu-şi aducă aminte criminalul că acel om, căruia în următoarea fracţiune de secundă îi va curma viaţa, a dormit în spital, la picioarele lui, atunci când propria-i viaţă atârna de un fir de păr? Psihologii sau psihiatrii nu vor putea explica ce conexiuni s-au făcut în creierul criminalului. Din păcate este evident că dacă un om este capabil de un asemenea gest, într-o anumită conjunctură, orice om va fi în stare de acelaşi gest. Uitarea, ca armă de apărare împotriva durerii, nu ar trebui să acţioneze atunci când afectează memoria recunoştinţei.
Este aproape normal că un om, un creier uman, nu va putea analiza şi înţelege pe deplin cum funcţionează creierul uman. Cunoaşterea în această situaţie este ca imaginea reflectată între oglinzi paralele, se propagă spre infinit fără să intre în profunzime şi dintr-un singur punct de vedere.
Din păcate acţiunile impuse de creier nu pot fi analizate nici din punct de vedere al spiritului. Pentru că există o neconcordanţă, aş spune o luptă surdă între suflet şi creier. Sentimentul va controla de cele mai multe ori raţiunea, şi poate tocmai acest lucru duce la scurtcircuitele din creier, de genul celor petrecute în dimineaţa zilei când un om şi-a ucis binefăcătorul. În momentul în care sentimentele întunecă raţiunea, omul este capabil de gesturi extreme, dramatice şi de multe ori inexplicabile.
La nivel individual sentimentele pot foarte uşor să primeze în faţa raţiunii, dar acest lucru se întâmplă în România şi la nivel global. Din păcate pentru noi, suntem o naţiune sentimentală. Negăm cu uşurinţă orice faptă bună. Nu suntem capabili să apreciem raţional şi să respectăm munca celor din jurul nostru. Pretindem respect şi dăm în schimb nepăsare. Votăm după cum ne dictează sentimentele şi nu raţiunea. Apreciem un hoţ simpatic şi îl blamăm pe omul cinstit, doar pentru că nu are timp să fie şi plăcut. Şi nu suntem departe de ziua în care ne vom ucide binefăcătorii. Dacă nu am făcut-o deja, la figurat, de 2000 de ani încoace.
