Sare-n ochi
L-am descoperit pe Părintele Arsenie Boca la Sâmbăta de Sus, într-o duminică de început de toamnă. Întâmplător, am coborât la Sâmbăta de pe crestele Făgăraşului, am băut apă de la un izvor pe care toată lumea îl numea “Izvorul Părintelui Arsenie”. După numai câteva minute aveam să-l cunosc, chiar dacă fizic nu mai era prezent, pe unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române. De la izvor la Mănăstirea Brâncoveanu nu sunt mai mult de 10 minute de mers pe jos în mod normal. Am făcut această cale în mai mult de o oră din cauza miilor de pelerini care umpluseră practic pădurea din jurul lăcaşului sfânt. În curtea mănăstirii accesul era imposibil. Pe buzele şi în sufletele pelerinilor de acolo răsuna un singur nume, Arsenie Boca. Spre ruşinea mea, de păcătos neumblat la biserică, pentru mine numele Părintelui nu avea o rezonanţă deosebită. Îmi aduceam aminte, vag, o poveste a unei mătuşi în care era implicat unchiul meu, preotul Candin Ciocan, fost director al Liceului “Avram Iancu” din Brad şi un elev al său, ajuns peste ani, duhovnicul Arsenie Boca. Am simţit atunci la Sâmbăta un imbold straniu, o chemare de undeva din interior să cercetez mai multe despre viaţa şi învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, cu atât mai mult cu cât am avut mai târziu confirmarea că unchiul meu, Candin Ciocan, i-a fost diriginte la liceul din Brad. Niciodată nu m-am simţit mai mândru de oraşul în care m-am născut şi de şcoala la care am învăţat ca atunci când am aflat că Părintele Arsenie Boca a plecat pe “cărarea” sa din acelaşi loc. Am retrăit emoţiile de la Sâmbăta, din ziua în care l-am descoperit practic pe Părintele Arsenie Boca, la el acasă, în locul unde s-a născut, în Vaţa de Sus. Într-un loc parcă rupt din Rai. Un loc cu multă verdeaţă din Munţii Zarandului, unde cerul pare mai aproape de oameni, iar Dumnezeu umblă prin sufletele smerite ale oamenilor. Numai aici putea veni pe lume un sfânt. După 23 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, Părintele Arsenie Boca adună împreună creştinii. Ce forţă extraordinară îi împinge pe oameni să străbată pe jos zeci de kilometri pe cărări abrupte şi drumuri pline de noroi, pentru a se ruga împreună? Această întrebare mi-am pus-o la Sâmbăta văzând miile de pelerini şi la Vaţa de Sus. La această întrebare am un răspuns clar: Spiritul Părintelui Arsenie, învăţăturile lui şi pilda unui om care s-a lepădat pe sine pentru semenii săi atrag creştinii ca un magnet. Dar la Sâmbăta de Sus mi-a venit în minte o altă întrebare al cărei răspuns nu l-am aflat nici acolo şi nici mai apoi pe unde am umblat să cercetez viaţa şi opera Părintelui, nici măcar la Vaţa de Sus, în locul mistic al naşterii Sfântului Ardelenilor. Pentru că din frică sau fariseism, toată lumea se fereşte să vorbească despre acest lucru. De ce nu este canonizat şi pomenit mai mult de Biserica Ortodoxă Română un duhovnic care a reuşit să provoace un adevărat curent spiritual la Sâmbăta, care adună zeci de mii de pelerini la mormântul său de la Mănăstirea Prislop, care pune în mişcare toată ţara Ardealului cu forţa credinţei şi a pildei personale, la 23 de ani de la plecarea sa în “lumea drepţilor”? Probabil că răspunsul îl voi găsi studiind mai atent opera Părintelui şi viaţa sa plină de “Golgote” suite cu demnitate, smerenie şi credinţă. Un om cu o influenţă extraordinară asupra credincioşilor nu putea să fie pe placul autorităţilor comuniste. Părintele Arsenie Boca a fost condamnat nu pentru convingerile sale politice – nu cred că era interesat de aşa ceva – ci pentru harul său duhovnicesc. Partidul Comunist nu avea nevoie de oameni care să controleze masele cu puterea credinţei. A fost nevoie să fie înlăturat şi forţa brută a învins, pentru foarte scurt timp, credinţa. În situaţia Părintelui Arsenie au fost mulţi preoţi care au sfârşit în închisorile comuniste sau săpând pe “şantierele de exterminare”. Dar au fost şi preoţi fără vocaţie de martiri. Au fost acei purtători de sutană care au acceptat colaborarea cu noul regim. Ei nu au mişcat nici măcar un deget să-l salveze pe părintele Arsenie Boca din puşcăriile sau lagărele de muncă unde era ţinut departe de credincioşi. Din rândul acestor “supravieţuitori” sunt aleşi actualii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cum să-l canonizeze acum pe Părintele Arsenie, cum să-l pună acum la locul care i se cuvine tocmai aceia care l-au vândut? Ierarhii Bisericii Ortodoxe nu au vocaţie de apostoli. Ei nu îşi asumă greşelile, vânzarea, pentru ca mai apoi să propovăduiască învăţătura martirului. Ierarhii Bisericii ortodoxe preferă să treacă sub tăcere şi să îngroape în uitare învăţătura unuia dintre martirii României, a părintelui Arsenie Boca. Din fericire însă oamenii, creştinii adevăraţi, nu uită!
