Sare-n ochi
Piaţa Universităţii, Tien An Men al României, locul unde s-a născut libertatea, un tărâm sfânt pentru democraţia din ţara noastră, zona liberă de neocomunism. Ce a mai rămas din acest sanctuar al libertăţii de exprimare şi al democraţiei? Nimic! Am văzut Piaţa Universităţii pângărită de “oamenii de bine” de acum 20 de ani de huliganii din peluzele stadioanelor şi de studenţii unei generaţii dezorientate şi îndobitocite în şcoli în care educaţia nu mai are nici o valoare. Un mit frumos s-a spulberat în aceste seri. Iliescu şi ai lui au reuşit să se răzbune pe “Kilometrul 0” al democraţiei. Le-a trebuit mai mult de 20 de ani să destrame un mit pe care nici minerii lui Cosma şi nici “oamenii de bine” de la IMGB nu au reuşit să-l spulbere. Piaţa Universităţii – Idee nu mai este. Povestea a început în urmă cu 22 de ani. Un grup de tineri, studenţi la universităţi de stat, intraţi acolo după examene dure şi şcoală adevărată, cărora comunismul le-a răpit copilăria şi adolescenţa au refuzat să-i permită fostului activist Ion Iliescu să confişte libertatea câştigată de morţii Revoluţiei. A început în Piaţa Universităţii cel mai amplu protest din istoria României. Studenţii au fost primii. Pensionarii care au mâncat alături de Iliescu salam cu soia (chiar dacă Iliescu îl mânca de la CC al PCR) au blamat şi au criticat grupurile de protestatari. Totuşi câteva mii de oameni se strângeau în fiecare seară sub balconul Universităţii. Protestatarii cântau, recitau, se rugau. Armele studenţilor erau chitările iar versurile erau gloanţe care din păcare nu şi-au atins ţinta. “Mai bine haimana,
Decât trădător, Mai bine huligan, Decât dictator, Mai bine golan, Decât activist,
Mai bine mort, Decât comunist, sunt versurile unui imn născut acolo, în Piaţa Universităţii. Un imn al “Golanilor”, al membrilor unei mişcări frumoase şi coerente. Au fost în Piaţă şi pensionari, Doina Cornea, Ioana Radu, până şi autointitulatul “Golan” Eugen Ionesco. În afară de calitatea oamenilor care populau atunci piaţa şi cea a actualilor protestatari, diferenţa dintre atunci şi acum este coerenţa protestului. În urmă cu 22 de ani fiecare om prezent în Piaţa Universităţii ştia ce caută acolo. Libertatea de exprimare, o presă liberă,( exista o singură televiziune controlată de Ion Iliescu care se opunea înfiinţării unor posturi private), democraţie adevărată, pluripartidism, posibilitatea tuturor liderilor politici de a se exprima către populaţie, economie de piaţă reală (a urmat jaful şi distrugerea permise tacit de Ion Iliescu) era ceea ce-şi doreau manifestanţii de acum 22 de ani. Piaţa Universităţii a redevenit locul unor manifestaţii antiguvernamentale. În fruntea manifestanţilor sunt acei pensionari care l-au susţinut pe Iliescu l-au votat două mandate şi jumătate, timp în care în România s-a furat tot ceea ce mai era de furat. Alături de ei sunt studenţii din ziua de astăzi. O generaţie manelizată, deformată de un sistem de învăţământ din care au dispărut toate criterile de performanţă. Tineri nemulţumiţi că nu-şi mai pot lua diplomele pe bani, că Bacalaureatul nu mai este o formalitate şi că în facultăţi începe să se facă şcoală adevărată. Foarte puţini dintre cei prezenţi zilele astea în Piaţa Universităţii ştiau de fapt ce caută acolo. Jos Băsescu şi Jos PDL sunt singura revendicare a celor nemulţumiţi. Nimeni nu gândeşte însă mai departe de aceste lozinci. Nimeni nu se întreabă, în plină criză economică mondială: ” Încotro România?”
