glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Sare-n ochi

„Ciuliţi, mă, urechile şi băgaţi la cap! De azi eu sunt tata’ vostru. Cine mă supără îl ia mama dracului! Aţi înţeles? Ai înţeles, mă, râtane… ăla de acolo cu urechile clăpăuge?”, zise ‘lent major Ghimboaşă, privind superior la recruţii speriaţi, tocmai veniţi în unitate. De când a terminat şcoala militară, ziua în care veneau recruţii era preferata lui. Îi plăcea să-i vadă pe viitorii „intelectuali” – cum îi numea el pe terişti (TR – termen redus) – umili, cu cheliile strălucitoare şi speriaţi, în faţa lui, a fostului porcar ajuns ofiţer în Armata Română, pe criteriu de dosar de cadre. Zeci de astfel de zile a savurat Ghimboaşă în lunga sa carieră până la pensie. Perioada de instrucţie, până la depunerea jurământului, îl enerva. Comod din fire, nu-i plăcea să se deplaseze la poligon, nici măcar cu maşina, iar în luna aceea de instrucţie nu se putea lipi la „ce’ profit”. Însă ziua jurământului îi lumina fruntea lui Ghimboaşă. Începea sezonul permisiilor. „De unde eşti soldat? Ia, zii, ce se face pe acolo pe la voi? Ţuică, cârnaţi, ceva vinişor?! Ia, du-te tu cinci zile acasă şi vezi ce tradiţii culinare aveţi pe acolo?” Soldatul înţelegea „aluzia”, doar era viitor intelectual şi când se întorcea din permisie nu uita să treacă, în drum spre unitate, şi pe acasă pe la tov. lent major Ghimboaşă, al cărui frigider se umplea cu fel şi fel de bunătăţi de la şunca de porc la cârnaţii de Pleşcoi şi virşli de Brad. Ca să nu mai vorbim de cămara apevistului, doldora de damigene şi sticle cu licori distilate sau vinuri din toate colţurile ţării. Cu cinci-şase soldaţi, lăsaţi în permisie pe săptămână, lent major Ghimboaşă îşi asigura „raţia” de mâncare, pentru el şi rudele apropiate. Ca să nu mai vorbim de băutură. Singurul efort pe care trebuia să-l facă era să se prezinte în fiecare zi la unitate. Şi, din când în când, să mai împartă cu comandantul sau cu şeful de stat major plocoanele primite de la „fraierul de soldat”. Dar să nu creadă cineva că deplasarea la serviciu era aşa, degeaba. Maşinile unităţii, de obicei cu motoare puternice, toate pe benzină, consumau foarte mult carburant. Şi circulau, pe hârtie, mai ceva ca transportul în comun. Atâta doar că benzina consumată în acte ajungea, cu canistre cu tot, în boxa de la subsolul blocului lui Ghimboaşă.

„Soldat! Care eşti mă de la ţară? Voi cinci veniţi cu mine! O săptămână plecaţi acasă, în permisie. Dar luna viitoare. Până atunci, mergeţi voi la soacră-mea acasă şi săpaţi grădina. Mă, să nu am reclamaţii de pe urma voastră că vă ia mama dracului!” Şi săpau săracii soldaţi, doar patria trebuia apărată cu sapa în mână, aşa juraseră pe drapel. Nu puteau comenta nimic, pentru că aidoma lui Ghimboaşă, majoritatea ofiţerilor făceau la fel. Care avea de zugrăvit apartamentul, care de construit casa, care de făcut ceva anexe gospodăreşti, şi soldatul român se transforma, din apărător al patriei, în valet personal al apevistului indiferent de grad, de la sergentul major până la generalul de armată. Altfel, îl lua mama dracului.

Ce s-a întâmplat cu Ghimboaşă de-a lungul anilor? Chiar sunteţi curioşi? Păi, a ajuns colonel, în ultimele şase luni de activitate, comandant de regiment, a luat 200 de milioane de lei vechi plăţi compensatorii la pensionare şi o pensie în concordanţă cu veniturile pe ultimele şase luni, de vreo 80 de milioane. Şi l-am văzut recent huiduindu-l pe Băsescu, pentru că i-a fost redusă pensia, pe care cu atâta trudă a dobândit-o la „doar” 35 de milioane.

P.S.: Îmi cer scuze de la acele cadre ale armatei române, nu multe la număr, care au purtat cu demnitate uniforma militară şi au respectat cu sfinţenie atât jurământul militar, cât şi regulamentele acestei nobile meserii.

Vezi și

Close