Sare-n ochi
După două săptămâni dincolo de ocean, am revenit în România. Mi-am dat seama de acest lucru imediat ce am trecut frontiera. Oamenii erau trişti, iarba de lângă drum nu era tunsă, se discuta aprins despre Campionatul Mondial de Fotbal, chiar dacă nu avem echipă în Brazilia. Vânzătorul de la o staţie de carburanţi m-a servit de parcă îi ceream ceva gratis. Prietenii s-au uitat miraţi la mine… Ca la prost… Cum, te-ai mai întors din SUA?
Adevărul este că nu-i plăcut să vezi oameni trişti pe stradă, nici vânzători sau ospătari încruntaţi. E frumos ca pe marginea drumului iarba să fie tunsă şi carosabilul să fie marcat impecabil. E adevărat că vorbim mai mult despre fotbal decât despre muncă. Dar bucuria fetiţei mele de trei ani, întoarsă după o „vacanţă” de cinci luni la bunica în America, când a intrat în micuţul apartament; veselia cu care s-a jucat cu vechile sale jucării; sclipirea din ochii ei de copil când şi-a văzut pisica, m-au făcut să-mi dau seama că aşa cum e el, cu bune şi rele, Ardealul este pentru mine acasă, şi nu numai pentru mine, ci şi pentru copila de trei ani, care evident nu are încă rădăcinile atât de bine înfipte. Mi-am dat seama că nu devii imigrant. Te naşti imigrant. Trebuie să ai în sânge, în codul genetic, apetitul spre plecare. Probabil că aşa cum copacii răsar şi mor cu rădăcini înfipte mai mult sau mai puţin adânc în pământul din care s-au născut, iar păsările zboară dintr-o parte în alta a lumii în funcţie de anotimpul care le asigură o anumită stare de bine, există în lumea asta oameni copaci şi oameni păsări. Oameni legaţi de pământul din care s-au născut, legaţi de istorie, legaţi de tradiţii, de valorile unei comunităţi şi oameni care îşi caută doar confortul personal, şi acela pe termen scurt. Mai mult decât atât, am convingerea că avem în structura genetică cărei categorii de oameni aparţinem. Ne naştem copaci sau ne naştem păsări. Restul e doar întâmplare, conjunctură şi destin.
Am vizitat casa vecinului de peste ocean! Mare, frumoasă, luminoasă, curată, bogată, confortabilă. Nu m-am mutat la el. Nu ar fi fost niciodată casa mea acolo. Oricât de frumoasă, curată sau confortabilă ar fi fost, oricât de bine m-aş fi simţit în ea. Tot nu era casa mea! Era a vecinului de peste „balta cea mare”. Soluţia nu ar fi fost oricum să mă mut la vecin, ci odată ajuns pe pământurile mele să-mi fac o casă la fel cu a lui. Frumoasă, luminoasă, curată, bogată, confortabilă. Asta nu a spus-o nimeni. Am citit-o în ochii copilei mele când după un drum istovitor de 24 de ore de la Boston la Deva s-a culcat fericită în patul ei. Patul ei din casa noastră de acasă.
