Sare-n ochi
Nu am să înţeleg niciodată de ce în România organul sexual masculin a devenit un cuvânt polisemantic, care defineşte practic orice. Superlativul absolut este definit prin această parte anatomică a purtătorilor de cromozom „y”, aşa cum răul absolut tot prin asta se defineşte. Aţi văzut oameni pentru care o direcţionare înspre „excrescenţa” din zona pelviană echivalează cu un salut amabil? Mai grav este că şi declaraţiile de dragoste sunt mai gustate de tinerele din ziua de azi atunci când sunt presărate, verbal, cu tot felul de referiri la bărbăţia „adrisantului”. O plimbare liniştită pe stradă, într-un mall, ca să nu mai vorbesc despre o cârciumă sau un meci de fotbal echivalează cu un concert de înjurături absolut gratuite. Românul înjură mai des decât salută şi cu mult mai multă pasiune decât munceşte. Dacă plouă, ’nea Vasile îşi „bagă” în ea de ploaie. Dacă nu plouă şi e secetă, îl doare-n ea că nu e agricultor. Ce e mai ciudat că şi pe tanti Nuţi o apucă de multe ori „dureri” şi „băgări” chiar dacă din punct de vedere anatomic ea este impotentă din punctul ăsta de vedere. De mici copii românii înjură. Superlativul drăgălăşeniei este un bebeluş care abia ştie să vorbească, dar înjură deja cu voluptate. În loc să-i atragă atenţia că nu e bine ce face, părinţii îl prezintă ca pe un mic Mozart al înjurăturilor, toată lumea se veseleşte în jurul său… Ba mai mult, bunicul se mai şi laudă, sorbind din PET-ul de bere ieftină „– Să-mi bag dacă am văzut aşa copil deştept”. Şi copilul creşte şi se face din ce în ce mai „deştept”. Pe zi ce trece, repertoriul său de înjurături se diversifică, nu ştie că superb sau măreţ pot fi folosite ca superlative în loc de „- Să-mi bag ce chestie tare am văzut” sau ” – Băga-mi-aş ce chestie mare au făcut ăia”. Tot aşa cum nu va mai şti că poţi scăpa de cineva incomod şi spunându-i ” – Lasă-mă în pace” în loc de „- Dute-n”. Încet dar sigur, din generaţie în generaţie, limba română, limba lui Eminescu, se va transforma într-una cu un fond lexical sărac, format din conjuncţii, onomatopee şi organul sexual masculin, care va defini practic orice: stări, atribute, pronume. La şcoală copiii vor învăţa din culegeri de „înjurături nemuritoare” şi poate chiar un curs special „din sudalmele popoarelor”. Lăsând gluma la o parte, nu am să-mi explic niciodată de unde au românii această voluptate a înjurăturii, în special cu referire la organele sexuale. Să fie un complex al unui popor născut din doi bărbaţi – Decebal şi Traian?! Sau o încercare de mascare prin grobianism a unui complex de inferioritate pe care-l avem faţă de popoarele mult mai educate şi civilizate, cu un nivel de trai superior?! Dacă tot nu putem să strălucim prin altceva în Europa, păi măcar la înjurături să fim şi noi pe primul loc!
