Sare-n ochi
În România criza se opreşte acolo unde încep parangheliile plătite generos din banii publici ai comunităţilor locale. De la comuna cea mai neînsemnată până la marile municipii, toate localităţile mioritice şi-au găsit zile de sărbătorit, ori monumente de aniversat, dacă nu şi-au tras după model mănăstiresc vreun hram. Zilele oraşului, zilele castelului, zilele cetăţii, ziua minerului, ziua trandafirilor sau a rapiţei, orice pretext este bun pentru un chef. Latinii dădeau poporului pâine şi circ. Dacii nu le dădeau nimic. Poporul român, o medie dintre cele două popoare antice, se bucură pentru oricât de mult circ, dacă pâinea oricum e mai bună în Germania, Italia sau Spania, circul autohton nu are egal în lume. Păi cum să nu uiţi de pensia mică sau de salariul care nu-ţi ajunge de la plată la avans, când îţi cântă Guţă gratis câte o manea de-ţi merge la inimă pentru tot anul. Dar „zicerea” lui Guţă sau a altor celebri manelişti ori „bănăţenişti” e numai aparent gratis. Primăriile scot bani grei din vistieriile locale ca să organizeze dezmăţurile ce se lungesc ca nunţile din poveşti pe mai multe zile. Interesant este că şi primarii, care până în primăvară erau doar aspiranţi la fotoliul de edil şi criticau aspru risipa banului public pe acţiuni festiviste, se urcă pe scenă cu artiştii şi invită oamenii la „marele circ” cu mare voluptate. Circul aduce voturi, aduce popularitate şi dă impresia de bunăstare, chiar dacă imediat după ce se sting luminile şi se opreşte muzica, nevoile şi sărăcia iau din nou locul strălucirii şi veseliei. Şi totuşi mult prea mulţi bani sunt aruncaţi pentru acţiuni care nu au altă finalitate decât îngrăşarea conturilor unor ţigani manelişti şi creşterea popularităţii unor primari, care în afară de paranghelii nu se prea pot lăuda cu alte realizări. Prea mult comunităţile din România arată ca nişte găuri imense de greieri şi prea puţin ca nişte muşuroaie de furnici. A început şcoala, şi mulţi părinţi nu au avut bani să le cumpere copiilor un ghiozdan sau rechizite. Pentru numeroşi copii, prima zi de şcoală este şi prima zi de umilinţă. Este ziua în care se duc în clasă cu un ghiozdan jerpelit, primit de pomană de la vreun vecin generos şi poate cu haine nu tocmai noi. Puţine comunităţi se gândesc să-i ajute pe copiii care provin din familii cu venituri reduse. Puţini primari se preocupă de viitorul localităţii pe care o păstoresc. În general viziunea este un element lipsă din dotarea edililor. Pentru cei mai mulţi dintre conducătorii comunităţilor locale Guţă şi alţi ţigani manelişti sunt mai importanţi decât copiii care vor începe şcoala cu prima oră de umilinţă.
