Sare-n ochi

Ieri s-au împlinit 60 de ani de la trecerea la cele veşnice a omului politic Iuliu Maniu. Niciodată de la moartea sa românii nu i-au cinstit memoria aşa cum ar merita unul dintre artizanii României moderne. Din punct de vedere istoric, Maniu rămâne un personaj controversat, un politician şovăielnic, care a luat destule decizii greşite atât pentru cariera personală, cât şi pentru destinul României. Dar ca simbol, Maniu este fără îndoială un martir al libertăţii şi o victimă a călăilor comunişti care au împins România în afara ţărilor civilizate ale Europei. În anul 1947, o întreagă generaţie de politicieni era aruncată după gratii şi eliminată prin cele mai crâncene mijloace de tortură fizică şi psihică. Locul lor a fost luat de liderii comunişti, mulţi veniţi cu tancurile sovietice, alţii răsăriţi din „pleava” unei societăţi afectate de război. Reperele morale ale României au fost aruncate în temniţe şi lagăre de muncă silnică. Societatea a rămas fără modele, iar pentru propaganda comunistă, „muncitorul şi colhoznica” erau singurul simbol al omului nou, impus cu forţa unui regim totalitar. Nimeni nu a supravieţuit dacă nu s-a înrolat în armata de propagandişti roşii. Preoţii care nu au acceptat colaborarea s-au rugat lui Dumnezeu de după gratii. Mulţi dintre ei nu au avut vocaţie de martir. Cum mulţi politicieni nu au avut vocaţie de martir. Şi mulţi ţărani nu au avut vocaţie de martir. Dar era greu să îşi asume martiriul în temniţele comuniste. Era aproape inuman să reziste torturilor psihice şi fizice pe care o minte normală nu le poate nici măcar imagina. Dar comuniştii nu aveau o minte normală. Rezistenţa a însemnat în primul rând credinţă în Dumnezeu, speranţă, şi o rămăşiţă de dragoste faţă de o ţară care şi-a uitat prea repede martirii.
Acum 60 de ani, în „zarca” de la Sighet a murit Iuliu Maniu, singurul prim ministru al României al cărui mormânt nu este cunoscut. A fost torturat de români, a fost îngropat de români. Aceiaşi români pentru drepturile cărora a luptat până în 1918 în Parlamentul de la Budapesta, şi pentru care a făcut România Mare. Românii l-au torturat şi l-au ucis, şi l-au aruncat într-o groapă, undeva în cimitirul săracilor din Sighet. Nu merita oare Iuliu Maniu o cruce la căpătâi? Românii însă l-au uitat, l-au scos din cărţile de istorie, l-au omorât în fiecare zi de 60 de ani încoace. Aşa cum în fiecare zi românii îşi calcă în picioare istoria şi valorile pe care s-a clădit România modernă.