Sare-n ochi
Despre Revoluţia din Decembrie ’89 s-au scris şi s-au spus multe, probabil în egală măsură adevăruri şi neadevăruri, dar mai sunt multe întrebări fără răspuns. Este clar că flacăra Revoluţiei aprinsă la Timişoara s-a extins cel mai repede în Transilvania.
Înainte ca Ceauşescu să condamne bandele de huligani şi să fie huiduit la Bucureşti, în Sibiu şi Cluj muriseră deja oameni. Cine se face vinovat de uciderea acestora? Nimeni nu a dat încă un raspuns oficial la această întrebare. După 22 ani, Revoluţia se reduce la comemorări şi parastase. Foarte puţină lume, şi nici un oficial al statului român nu mai vorbeşte despre semnele de întrebare rămase întipărite pe frunţile orfanilor şi văduvelor rămaşi în urma eroilor. Cert este că Revoluţia din decembrie a avut de toate: momente sublime, terorişti, călăi, dintre care unii s-au transformat mai apoi în eroi, şi eroi adevăraţi, care au fost uitaţi. A fost un lucru 100 la sută românesc, pentru că acum, românii au de toate, dar în proporţii greşite.
Că a fost cum a fost e un lucru pe care acum putem doar să îl acceptam, dar că adevărul despre Revoluţie este ignorat dupa 22 ani este îngrijorător. Televiziunea se identifică în proporţii mari cu opinia publică, deci merită analizat cum se vede acum pe ecran “prima revoluţie din lume transmisă în direct”.
Începând de pe 17 decembrie îşi fac apariţia în buletinele de ştiri reportaje de cinci minute despre Revoluţie, cu un reporter într-un loc-simbol, care îndată ce preia legătura purcede: “în urma cu X ani, în acest loc începea…”. Pe ecran apare următorul colaj: câteva imagini de la Timişoara, Ceauşescu la balcon, vuietul care-i opreşte discursul, elicopterul, imaginile de la televiziune, scena de la Târgovişte şi în final Cimitirul Eroilor.
Reporterul încheie cu constatarea “nici acum, dupa X ani, nu ştim exact cine a tras în noi, care au fost teroriştii etc”. Totul în fix cinci minute, cu tot cu legături. Sunt trei lucruri revoltătoare la această stare de fapt: un eveniment atât de complex care poate fi analizat din perspectivă istorică, politică, socială sau psihologică este înghesuit în cinci minute, probabil după logica “este 21 decembrie, trebuie să dăm ceva cu revoluţia”.
Cum îşi aduc aminte oamenii de acest eveniment? De câte ori am asistat la o discuţie despre Revoluţie, am observat următorul comportament: vorbitorul este cuprins de entuziasm, povesteşte totul ca pe o aventură: “pe mine Revoluţia m-a prins…”, “în 21 eu eram la serviciu” şi continuă apoi să-şi amintească experienţele personale, cu lux de amănunte.
Acum povesteşte diferit faţă de cum povestea acum zece ani. În primul rând, a scurtat povestirea, nu mai mult de 10-15 minute, iar în al doilea rând a renunţat la analiza: “cine a tras?”; “de ce?”; “ce au făcut ăia din jurul lui Ceauşescu?”; “trebuia Ceauşescu omorât sau nu?”.
Nici măcar nu mai înjură pe nimeni, nici pe Ceauşescu, nici pe securişti, nici pe Iliescu, nici pe ruşi. Ce nu înţeleg, însă, este lipsa întrebărilor, nu a celor clasice: “Cine-a tras în noi?”, ci a celor mult mai personale: “Ce am acum şi fără de care nu ştiu cum am trăit înainte de ’89?”; “Câte din vise mi s-au împlinit?”. Poate am eu o obsesie a gesturilor măreţe, dar cred ca ar trebui să începem să ne aducem aminte, puţin forţat, de Revoluţie. Să alegem o zi: 17 sau 21 decembrie, iar în acea zi, la amiază, toţi să păstrăm un moment de reculegere. Poate părea o soluţie a formelor fără fond, dar, în timp, poate ne vom aduce aminte de curaj, libertate, solidaritate şi speranţă.
