Sare-n ochi
Un popor nu poate merge „înainte” în lipsa unor modele. Este în natura omului să aibă nevoie de repere morale sau comportamentale la care să se raporteze în propria-i devenire. Din nefericire, în ultima perioadă românii au din ce în ce mai puține repere. Paradoxal, cu cât crește cantitatea de informație care ne inundă pe toate canalele, cu atât scade numărul de personaje demne de a fi luate ca exemplu. Se diminuează drastic numărul de modele la care să se raporteze românii. Nu cred că în afară de Simona Halep, în momentul de față, un copil din România poate să afirme: „Când o să fiu mare vreau să fiu ca…”. Că doar nu o să fie Godină sau LCK?! Criza morală în care se zbate România în ultimii aproape un secol ne-a adus în această situație nefericită. Și o contribuție esențială la această criză o au, inclusiv, biserica, școala și presa, incapabilă să pună în lumină altceva decât mizerie, mediocritate și bigotism.
Este cu atât mai remarcabilă inițiativa primarului municipiului Hunedoara de a-l readuce în actualitate printr-o manifestare fără precedent pe Mișa Klein, căpitanul pentru totdeauna al Corvinului. Da! Acel Mișa Klein care și-a dat viața pentru marea lui pasiune, fotbalul. Și marea pasiune a celor care la sfârșitul săptămânii trecute au vărsat o lacrimă în fața monumentului închinat celui care a fost și rămâne un model pentru toate generațiile de fotbaliști de la el încoace. Povestea lui Mișa Klein trebuie spusă. Trebuie spusă an de an, trebuie transmisă din generație în generație, așa cum trebuie spuse poveștile lui Lucescu, Dumitrache, Hagi, Gică Popescu. La fel cum trebuie spusă povestea unei echipe de legendă care făcea fericită Hunedoara. O picătură de bucurie în lumea cenușie și austeră pe care ne-o oferea regimul comunist. Vineri, primarul Dan Bobouțanu a adus nu numai o picătură de bucurie, ci și o lacrimă în colțul ochilor celor care au asistat la ceremonia de omagiere a lui Mișa Klein. Am văzut mari fotbaliști ai generației de aur cu lacrimi în ochi, la fel cum am văzut „ultrași fioroși” cu lacrimi în ochi. Oameni maturi și copii, care nu au auzit de Mișa Klein decât din poveștile bunicilor, au vărsat lacrimi emoționați, cu noduri în gât, în fața statuii „căpitanului etern”.
Cred că i se cuvine un mare „BRAVO” primarului municipiului Hunedoara, Dan Bobouțanu. Pentru că a înțeles că Hunedoara nu poate să meargă înainte fără repere. Că orice comunitate trebuie să se identifice cu aspirațiile unor modele morale sau profesioale. În lipsa unor personalități contemporane, istoria mai recentă sau mai îndepărtată poate fi un rezervor nesecat de repere pentru comunități. Meritul lui Bobouțanu este cu atât mai mare cu cât este primul lider al comunității hunedorene care nu se așază el pe soclul dedicat modelelor. Nu vrea să fie el însuși un reper pentru oamenii cărora le cere votul, ci cu modestie și smerenie se uită spre trecutul (nu e pompos spus) glorios al urbei pe care o conduce. Și vede acolo două personaje care au stat la temelia Europei medievale, și un erou care a cucerit Europa modernă în „luptele” pașnice de pe terenul de fotbal. În „galeria” sa de valori, Mișa Klein poate „juca” oricând în aceeași „ligă” cu Ioan de Hunedoara sau Matia Corvin. Pentru suporterii hunedoreni, cele două zile dedicate lui Mișa Klein au însemnat întoarcerea la marea dragoste. La echipa unică a Corvinului, la tinerețe, la bucuria „normei hunedorene”. Au însemnat întâlnirea cu o generație de excepție de fotbaliști. Întoarcerea spre adevăratele modele. Iar dacă trecând pe lângă noua statuie a lui Mișa Klein, un singur copil va spune că vrea să ajungă și el ca „eternul căpitan”, înseamnă că ideea primarului Bobouțanu și-a atins ținta.
