Sare-n ochi

Pe stil vechi, ziua de 24 ianuarie era umbrită de aniversarea „mult iubitului și stimatului” care era cu două zile mai târziu, dar căreia îi erau alocate multe zile înainte și după eveniment. Cu o săptămână înainte de 26 ianuarie, începea seria de spectacole omagiale, de raportări ale îndeplinirii sarcinilor de plan în cinstea marelui eveniment. Sărbătoarea dura de obicei o săptămână după 26 ianuarie și eclipsa tot ce era aniversare în acea perioadă. Din acest motiv, Unirea Principatelor de la 1859 trecea ca un fapt divers în istoria României. Ziua în care s-a născut practic România era nesemnificativă în raport cu ziua în care s-a născut „geniul Carpaților, fiu între fii neamului românesc, părinte iubitor și ilustru strateg a propășirii neamului și înaintării României spre visul de aur al omenirii, Comunismul” (dacă nu vă mai aduceați aminte modul de descriere a fostului ucenic de cizmar din Scornicești, ajuns să conducă România).

După înlăturarea lui Ceaușescu de la putere, Unirea din 1859 a început să primească o oarecare importanță. Ca dovadă, ziua aniversară a fost decretată zi liberă oficială, ca să aibă românul senzația că are ce să sărbătorească, atâta timp cât nu este obligat să meargă la serviciu. Mă refer aici la bugetari și elevi, pentru că restul românilor activi, aflați sub povara fiscală a statului, nu-și permit atâtea sărbătrori, într-o perioadă în care oricum de la Crăciun până după Bobotează nimeni nu s-a omorât cu munca. Și totuși ce sărbătorim noi, ardelenii, în 24 ianuarie? La drept vorbind, istoric, nu prea avem ce să sărbătorim. Dar pentru că frații noștri de peste munți și-au unit sărăciile într-o singură țară, se cade să ne alăturăm și noi bucuriei lor și să încingem Hora Unirii peste întreaga țară, dar să și învățăm câte ceva din evenimentele petrecute în urmă cu 159 de ani. De fapt unirea a fost o șmecherie tipic balcanică în care cele două principate aflate sub suzeranitate otomană au reușit să păcălească marile puteri prin alegerea unui singur domnitor în ambele țări. În 5 ianuarie 1859, la Iași, a fost ales ca domnitor al Moldovei colonelul Alexandru Ioan Cuza. În același an, pe 24 ianuarie, la București, același Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Țării Românești. Astfel, cele două țări s-au lipit de facto printr-o uniune personală, fiind ambele conduse de același domnitor. Procesul de unificare a început însă mult mai devreme, chiar în 1848, printr-o uniune vamală între cele două țări de limbă română, în timpul domniilor lui Mihail Sturza în Moldova și Gheorghe Bibescu în Muntenia. În urma Războiului Crimeii din 1858, marile puteri au acceptat o unire mai mult formală a celor două țări, care urmau să aibă totuși guverne diferite și doar câteva instituții comune. A fost nevoie de trei ani și o luptă diplomatică intensă, atât internă cât și internațională pentru ca Alexandru Ioan Cuza și susținătorii unirii să realizeze unificarea Parlamentului și Guvernului. Unirea politică a celor două principate a avut loc, practic, abia în 1862. După doar patru ani de la unificarea completă, Cuza era forțat să abdice și trimis în exil. În locul său avea să fie adus principele Carol de Hohezollern – Sigmaringen, un garant al consolidării unirii și al recunoașterii internaționale a noii țări care se„năștea” între Carpați și Dunăre. Constituția adoptată în 1866 avea să prevadă numele noului stat, România.

Unirea de la 1866 a nemulțumit în mare măsură populația din Moldova care s-a considerat nedreptățită prin stabilirea capitalei la București în detrimentul Iașiului, un oraș ceva mai dezvoltat la vremea respectivă decât vechiul târg al ciobanului Bucur. De asemenea, moldovenii au criticat multă vreme după unire centralismul exagerat al Bucureștiului și tendința guvernelor de aici de a orienta fondurile publice mai degrabă spre zona de sud. La Iași au avut loc ample mișcări de stradă înnăbușite prin intervenția armatei care nu a ezitat să deschidă focul sau să folosească baionetele împotriva demonstranților care cereau separarea Moldovei de noul stat. Unul dintre cei mai înverșunați antiunioniști a fost Ion Creangă. De altfel, acesta era un separaţionist convins. Îi ura pe munteni şi visa la o Moldovă independentă. „O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Ion Creangă”. De altfel diaconul Creangă era un cunoscut antisemit. Îi ura pe străini. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul său biograf. Participarea la mişcarea separaţionistă l-a costat pe Creangă. A fost ostracizat şi a ajuns să fie dat şi afară din învăţământ.