Sare-n ochi

Catalunya poate fi fitilul care aprinde Europa? Aceasta este întrebarea la care ar fi trebuit să răspundă Mariano Rajoy, șeful guvernului spaniol înainte a da foc țării prin intervenția în forță asupra populației pașnice care își exercita dreptul la vot. Nici nu mai contează rezultatul referendumului sau momentul în care Catalunya își va obține independența. Contează că în urma evenimentelor de duminică națiunea catalană a renăscut. Liderii Uniunii Europene s-au ferit să emită păreri, susținând doar că în ipoteza în care Catalunya își obține independența, va fi o țară în afara comunității europene. O întreagă lume a privit înmărmurită cum într-o țară democratică, oameni pașnici au fost agresați de forțele de ordine pentru că încercau să-și exprime liber opțiunea pentru viitorul regiunii în care locuiesc. Duminică, o țară europeană, Spania, a suspendat democrația, înlocuind dialogul civilizat cu forța brutală a organelor de represiune.

Și totuși, poate fi Catalunya fitilul care aprinde Europa? Dacă analizăm câte „Catalunyii” există pe bătrânul continent, mișcarea din Barcelona ar putea descătușa forțe, orgolii, frustrări istorice ale unor popoare obligate să conviețuiască în false țări creionate politic pe harta Europei. Nici Scoția nu se simte prea bine în Marea Britanie. Mai ales după brexit. Nordul bogat și industrializat al Italiei s-ar rupe mâine de sudul sărac. Liga Savoyană din Franța militează de mulți ani pentru independența regiunii Savoy. Andaluzienii ar putea să declanșeze și ei mișcări puternice de secesiune în Spania, deja aprinsă de scandalul din nord.  În Transilvania, din ce în ce mai mulți români, nu maghiari, discută cel puțin despre o autonomie financiară dacă nu despre independență. În Europa există 40 de partide progresiste strânse în Alianța Liberală Europeană (EFA), care sunt în același timp naționaliste, regionaliste sau autonomiste și reprezintă națiuni fără stat, regiuni și minorități naționale. Unul dintre fundamentele programului EFA este promovarea dreptului la autodeterminare. Toate aceste mișcări ar putea să prindă elan după evenimentele petrecute duminică în Catalunya.

Liderii statelor europene par să nu înțeleagă că dialogul este singura soluție pentru detensionarea mișcărilor separatiste sau autonomiste.  În cazul Quebecului, guvernul canadian a procedat cu mult mai multă diplomație decât  a făcut-o guvernul spaniol și probabil că ar face orice alt executiv european, un continent mult prea afectat de orgolii și frustrări istorice. În Canada statul a înțeles că centralismul excesiv nu este o souluțe de contrapondere pentru separatism. Că o regiune bogată, la un moment dat, va avea tendința de a încerca să-și conserve energiile și fondurile spre binele cetățenilor săi. Și nu în ultimul rând că un popor cu o istorie de o mie de ani, cum e cel catalan, nu renunță atât de ușor la atitudini identitare, chiar dacă și în cazul lor, ca și în cel al Transilvaniei, au fost numeroase încercări de mistificare a istoriei și de ștergere a culturii regionale. Nici nu aș vrea să mă gândesc ce s-ar întâmpla în Transilvania în cazul în care sătui să-i țină în spate pe regățeni și moldoveni, ardelenii ar spune într-o bună zi: Ajunge! Nu ar mai accepta ca impozitele și taxele marilor contribuabili să se centralizeze la București, privând astfel bugetele locale de venituri substanțiale și implicit pe ardeleni de o „doză” crescută de bunăstare. Nu ar mai accepta să nu poată să-și învețe istoria sau să fie nevoiți să trăiască permanent cu spaima că vecinii unguri le vor lua patria. O „patrie” pe care oricum nu o stăpânesc.