Sare-n ochi

Principala promisiune electorală cu care PSD a câştigat alegerile a fost aceea de mărire a salariilor şi pensiilor.

Acuma, ţin minte foarte bine că pe vremea Preaciuruitului, oameni cu mult scaun la cap spuneau, nici pe departe în glumă, „Doamne-fereşte de o creştere de salarii!”. Asta pentru că ştiau prea bine că orice majorare de leafă (în paranteză fie spus, de fiecare dată anunţată propagandistic de PCR exact la fel cum şi-a construit acum campania electorală PSD) atrăgea inexorabil după sine o creştere a preţurilor care nu doar că anula practic orice ban ar fi venit în plus în buzunarele românilor, ci îi lăsa chiar mai strâmtoraţi financiar decât înaintea „creşterii”, după vorba veche din popor cum că trebuie să dai la vamă ce câştigi la pod.

De la 1 octombrie se scumpeşte gazul. Iarăşi. S-a mai scumpit de 1 aprilie şi de 1 iulie. Preţul carburanţilor a crescut deja de trei ori în acest an. De la 1 iulie a crescut şi preţul energiei electrice şi va creşte din nou de la 1 octombrie. De la începutul anului a crescut preţul pâinii. O pâine care era 3 lei şi 50 de bani e acum 4 lei, una cu 2,60 lei e 3,10 şi aşa mai departe. Napoleon Bonaparte, prezentat de unii istorici ca un tiran fără inimă, spunea că „singurul loc unde trebuie favorizaţi cei săraci în detrimentul bogaţilor este preţul pâinii”. Nu e cazul guvernării actuale a lui Dragnea şi alor săi, indiferent de numele marionetei agăţate la vedere în cabinetul de prim-ministru ca să mişte mâna ca bunicul mort scos la geam să îl vadă poştaşul şi să îi dea pensia.

Toate aceste scumpiri, oricât ar încerca Guvernul sau majoritatea parlamentară să le arunce ca pe o pisică moartă în curtea Consiliului Concurenţei, organism care chipurile stabileşte preţurile pieţei, sunt rezultatul direct al creşterilor de salarii acordate bugetarilor. Atenţie, doar bugetarilor, de parcă ţara asta ar trăi de pe urma lor, nu a celor ce muncesc în sectorul privat, care la urma-urmei asigură de bine, de rău, banii care vin la buget prin taxe şi impozite care de care mai inventive.

Alte promisiuni electorale au fost făcute uitate sau dosite pur şi simplu ca gunoiul băgat sub preş de o gospodină leneşă. Ultimul exemplu de acest gen, plafonarea indemnizaţiei de creştere a copilului, după ce fusese anunţat cu surle şi trâmbiţe că va fi majorată, a fost garnisit cu un comentariu (im)pertinent al ministrului Muncii, Lia Olguţa Vasilescu: „puteam să nu o dăm deloc!”. E chiar prea mult, până şi din partea acestui personaj care a demonstrat în mod repetat o nesimţire notorie.

În schimb, ceea ce NU era în niciun fel pe agenda promisiunilor electorale, dar a acaparat din start întreaga atenţie a actualei guvernări a fost războiul cu Justiţia şi încercarea de a-i scăpa de dosare penale pe marii corupţi. Început de Ponta şi coaliţia USL şi continuat de Dragnea şi alianţa cu ALDE, acest război a înregistrat succese semnificative. Achitarea lui Oprişan, baronul de Vrancea, în două dosare grele. Achitarea Cameliei Voiculescu şi a lui Copos în dosarul Loteria 2. Întoarcerea dosarului lui Dragnea însuşi spre rejudecarea de la zero.

Despre legea furtului oficial din banul public, adică acea măsură a Guvernului care a revoltat oamenii şi i-a scos în stradă, amintim doar că a fost aprobată de Parlament pe tăcute, hoţeşte ca să spun aşa. Aşa că acum orice primar poate băga în buzunar fără grija că va fi pedepsit orice sumă sub două miliarde de lei vechi, adică plafonul stabilit legal al furtului. Şi fiindcă am adus vorba de buzunare, să revenim de unde am început şi să vă pun o singură întrebare. Dacă faceţi un calcul simplu, câţi bani vă rămân după creşterea de salariu (dacă aţi beneficiat de aşa ceva) sau pensie, după ce vă achitaţi cheltuielile lunare cu scumpirile aferente, mai mulţi sau mai puţini decât înainte?