Sare-n ochi

O paralelă între felul de a munci al românului şi al occidentalului nu are cum să fie măgulitoare pentru locuitorul plaiurilor mioritice. Pe vremea comunismului se spunea că ai serviciu la stat: te duci la lucru şi stai opt ore. Cu relativ puţine excepţii, în sectoarele productive – şi chiar şi acolo erau excepţii de la excepţii – chiar era adevărat. Leafa mergea la fel, nedrept pentru cei care lucrau cu adevărat – în numele unui egalitarism păgubos („să ajungă banii pentru toată lumea”, inclusiv pentru cei care nu făceau nimic), munceai sau nu munceai, avea întreprinderea profit sau nu. Important, spuneau apărătorii sistemului, este că era de lucru pentru toată lumea. Ei bine, în capitalism nu este aşa.

Am stat de vorbă în ultimul sfert de veac şi mai bine cu mulţi oameni care lucrează sau au lucrat „dincolo”: prin Australia, Canada, Franţa, Germania, Belgia, Marea Britanie, Statele Unite. Chiar dacă şomajul în capitalism este o realitate, există totuşi de lucru pentru cine e dispus să muncească. Există două, chiar şi trei locuri de muncă pentru cei mai capabili din domeniul lor, aşadar în niciun caz nu se moare de foame.

Înainte de ’89, la ordinea zilei era scoaterea elevilor şi studenţilor, alături de militari sau funcţionari, la „muncă patriotică” la câmp, la cules recolta. „Să se înveţe de mici cu munca şi cei de la oraş” era justificarea standard oferită de propaganda comunistă. Se mai invoca patriotismul („munceşti pentru ţară”), când adevărul adevărat e că aceste acţiuni nu aveau decât scopul de a da bine în dosarul unor activişti de partid, eficienţa materială fiind derizorie.

Şi occidentalii îşi învaţă copiii cu munca. Se ocupă de asta în familie, statul nici nu se gândeşte măcar să intervină aici. Dar acolo, în Occident, copilul mai învaţă ceva cel puţin la fel de important: pentru munca prestată, el trebuie plătit corespunzător. Dacă, spre exemplu, puştiul american tunde gazonul din faţa casei la sfârşitul săptămânii, el primeşte de la părinte cinci sau zece dolari (negociabil, în funcţie de mărimea peluzei, adică cerere şi ofertă). Adolescentul occidental se angajează în vacanţă în munci sezoniere, pentru a-şi plăti întreţinerea la colegiu/ facultate, pentru a-şi cumpăra o maşină, fie şi la mâna a doua, dar care să fie a lui, ori, pur şi simplu, pentru a avea bani de buzunar. Mai târziu, adultul va avea aceeaşi atitudine corectă faţă de relaţia directă muncă – bani. Nu poţi căpăta însă această mentalitate după ce în tinereţe ai fost pus să munceşti pe gratis la cules porumbul sau la adunat cărămizi din demolări. Generaţiile acelea învaţă mai greu sau deloc. Îmbucurător este că cei din generaţiile mai tinere au adoptat după Revoluţie din mers atitudinea firească: copiii veneau în vacanţă şi se angajeau ca vânzători volanţi de ziare, adolescenţii cu o situaţie financiară mai precară îşi caută vara de lucru la ferme sau în domeniul construcţiilor. Pe bani, mulţi – puţini, dar pe bani, nu gratis. Un studiu relativ recent a arătat, contrazicând o imagine preconcepută, că românii au printre cele mai multe ore lucrate, în medie, din ţările Uniunii Europene. De ce totuşi economia românească merge atât de prost, asta ţine de alţi factori, numiţi eficienţă, productivitate şi, nu în ultimul rând, corupţie. Dar acesta e un alt subiect, pentru un alt editorial.