Sare-n ochi

Am avut ocazia să urmăresc imediat după Revoluţie – şi mi-a rămas probabil pentru totdeauna în memorie – o emisiune despre presă la care participau (ce chestie!) chiar adevăraţi oameni de presă. Emisiunea era realizată în Statele Unite, acolo unde libertatea presei este un subiect sacrosant şi e tot atât de puţin pusă sub semnul întrebării ca şi Constituţia, adică respectarea ei este de la sine înţeleasă.

Realizatorul emisiunii i-a prezentat unui invitat, conducător al unui trust de presă, o situaţie ipotetică: de exemplu, dacă unul dintre Serviciile Secrete ale Statelor Unite (CIA sau oricare altul) pregăteşte o lovitură de stat într-una din ţările din America Centrală şi această informaţie „se scurge”, o va face publică în ciuda faptului că acel Serviciu îi cere să păstreze, ca un bun cetăţean, în interesul ţării, încă 24 de ore de tăcere? Răspunsul a fost unul cât se poate de simplu şi de tranşant: „Eu am o singură obligaţie: să îmi informez publicul CORECT ŞI LA TIMP! Nu mă privesc alte interese, nu mă interesează că CIA sau alţii nu îşi iau măsurile necesare ca să nu se afle informaţii secrete. E problema lor.”

Între implicaţia răspunsului dat de omul de presă american şi atitudinea care se cere şi pe alocuri de-a dreptul se impune în România este o diferenţă ca de la cer la pământ. Să mergem un pic în urmă pe firul timpului ca să găsim un punct de plecare. Pentru asta trebuie să ne amintim ce scandal a fost pe tema dosarelor de la CNSAS, când voci ale unor personaje sus-puse, cu putere de decizie, au afirmat că „nu se pot deconspira anumite dosare, pentru că agenţii respectivi lucrează sub acoperire, în străinătate”. Bineînţeles, nu era vorba câtuşi e puţin despre cazurile acestea, puţine la număr, ci de acelea ale unor foşti informatori care şi-au spionat colegii, vecinii şi rudele în interesul Partidului, al Securităţii şi nu în ultimul rând în interesul propriu, pentru bunăstarea şi parvenirea personale, în nici un caz în numele unor idealuri precum apărarea ţării.

După douăzeci de ani, ca în romanul lui Dumas, discuţia s-a mutat în demascarea „acoperiţilor” Serviciilor Secrete române din politică (mai puţin, că aici s-a cam pus batista pe ţambal), magistratură, armată şi mai ales din presă. Culmea – deşi nu trebuie să ne mire prea mult – este că exact aceeaşi tabără a politicii româneşti care în trecut apăra vehement secretizarea dosarelor cu informatori a Securităţii s-a arătat mai recent virulentă în demascarea ofiţerilor „acoperiţi” de acum. De-ale consecvenţei respectivilor în gândire şi morală… Cel mai recent scandal pus pe tapet a fost cel cu accesul la arhiva SIPA după desfiinţarea acestuia – unde numele „greu” care a apărut a fost cel al lui Horia Georgescu, fostul şef ANI, între timp şi cu un dosar la DNA.

Adevărata discuţie şi mai ales adevărata miză a acestui joc cât se poate de serios cu păstrăm/ nu păstrăm secretul este accesul la anumite informaţii, privit ca o sursă directă de putere politică şi nu numai. Pentru oamenii de presă întrebarea este de cu totul altă factură: ce alegem, la 28 de ani de la Revoluţie, calea americană a libertăţii presei, cu toate riscurile ei, sau cea a păstrării unor secrete, invocată ca fiind „a interesului de stat” – în realitate, interesul personal al unora? Dacă vreţi să aflaţi părerea mea în legătură cu subiectul, întoarceţi-vă la începutul acestor rânduri şi o să găsiţi răspunsul.