Sare-n ochi

Vă mai amintiţi reclamele cu Dorel?

Nu doar că a fost una dintre cele mai populare reclame de după Revoluţie – nu mai vorbesc de ce era înainte, când nu se ştia ce e reclama adevărată – dar devenise la un moment dat un adevărat serial şi lumea aştepta să vadă ce se mai întâmplă cu Dorel, nea Gogu şi ceilalţi, la fel cum aşteaptă acum episodul următor dacă nu din „Game of Thrones”, măcar al unei telenovele sau al unui serial poliţist. Nu fac aici niciun fel de publicitate, pentru că niciodată nu am fost, nu sunt şi nici nu am şanse să devin băutor de coniac, indiferent de ce marcă, dar şi acum încă mai zâmbesc când îmi amintesc de aventurile lui Dorel, nea Gogu şi ceilalţi. „Dulcea nesimţire” etalată cu atât firesc, ba chiar cu o plăcere aproape sadică de personajele reclamei era aşa de reală, încât în fiecare săpător de pe stradă – şi dacă Deva a avut parte de ceva în ultimii ani, apoi de săpături a avut parte cu vârf şi îndesat – care dă singur la lopată sau la târnăcop, în timp ce alţi patru-cinci tovarăşi îl asistă binevoitori şi dezinteresaţi (de muncă), suprapun mental aproape din reflex imaginea lui Dorel – „Dorelee!” – cel năpăstuit de colegi.

Un cunoscut, de meserie inginer în construcţii, îmi spunea în acele vremuri nu prea îndepărtate, în pauza unui meci de fotbal în care se difuza omniprezentul spot publicitar cu nea Gogu şi compania (etern îngrijoraţi de faptul cel mai important pentru ei că rămân fără „combustibil”): „Doamne, cât de reali sunt aştia! Îi cunosc, doar lucrez cu ei pe şantier în fiecare zi!”.

Acesta e şi secretul unei reclame bune: e „reală”. Şi, în acest caz, reclama a fost reală deoarece pentru majoritatea populaţiei României, de atunci sau de astăzi, comportamentul lui nea Gogu, liderul acelei echipe, era şi este reţeta reuşitei în viaţă. Pentru această majoritate a românilor, succesul real, tangibil, la îndemână, nu este cel al unui tip la patru ace care urcă într-o decapotabilă cu un fotomodel alături; e cel al „amărăşteanului” care lucrează pentru salariul minim pe economie, mulţumit dacă poate să tragă chiulul, fericit dacă are din ce să bea un „deţ” şi, mai ales, încântat că a găsit fraieru’ care să facă şi munca lui fără să comenteze şi care suportă cu stoicism să fie luat la mişto, aşa, ca destindere „între colegi”.

Am spus că aventurile lui Dorel mă fac să zâmbesc. E adevărat, însă în aceeaşi măsură mă şi întristează. Şi mă şi îngrijorează. Astfel de oameni există – ei sapă şanţuri cu cabluri de înaltă tensiune în ele, descarcă manual basculante automatizate, dorm în barăci sau în cabina maşinii; nu sunt convins că într-adevăr opresc trenuri pentru o sticlă de jumate’, dar se poate şi asta. Şi nu numai că există, dar ei sunt şi mulţi. Cum spuneam, impresia mea este că ei constituie chiar majoritatea populaţiei. Şi, unde-s mulţi, creşte nu doar puterea, ci şi gradul acela de „dulce nesimţire”. Şi asta în ciuda faptului că, de câte ori are ocazia, câte un nea Gogu clamează din toate puterile că suntem integraţi în Europa cu drepturi depline, ca ţară civilizată. Însă pentru a-şi dovedi asta, nouă înşine în primul rând, ar trebui să ne mişcăm şi noi mai cu talent.