Sare-n ochi

„De ce nu-i putem învăţa pe copiii noştri să citească şi să scrie? Raportul de sinteză al studiului citat (n.red.: e vorba de un studiu finalizat la începutul anului 1990 care arată că şcolarii americani nu şi-au îmbunătăţit deloc deprinderile în materie de scris şi citit, în ultimii optsprezece ani) menţionează trei cauze:

prea multă televiziune;

prea puţine materiale de lectură – cărţi, reviste, ziare – în casă;

prea puţine teme şcolare pentru acasă.

Sună perfect raţional, dar ce putem face ca să remediem situaţia? Raportul sugerează ca părinţii să se implice mai mult în activitatea copiilor şi în evoluţia lor intelectuală.

Aici devin un pic cam sceptic. Mă tem că părinţii unor copii care au rămas în urmă cu cititul şi scrisul e foarte probabil să aibă şi ei acelaşi grad de rămânere în urmă, deci şi dacă ar vrea, n-ar putea să le fie de prea mare ajutor.

Eu cred că problema este mai profundă, punându-se la un nivel fundamental. Societatea americană ştie foarte bine ce îşi doreşte şi ce admiră. (…). Americanii îşi doresc să aibă bani, o mulţime de bani, preferabil fără să fie nevoiți să muncească prea mult pentru ei. Aşadar, îi admirăm pe „inginerii financiari” care manipulează obligaţiuni foarte riscante şi tot felul de investiţii dubioase, ca să câştige sume imense de bani. (…). Învăţătura nu reprezintă nici pe departe o cale spre îmbogăţire – şi bogăţia e criteriul după care se judecă valoarea cuiva, deşi indubitabil că acest mod de a valoriza activitatea umană e mai degrabă sordid.”

Rândurile de mai sus aparţin unuia care a fost considerat printre cei mai inteligenţi oameni din secolului douăzeci: Isaac Asimov. Mă tem însă că ceea ce el particulariza pentru societatea americană acum nişte ani buni (şi sunt convins că lucrurile nu s-au schimbat de atunci) a devenit mai mult decât definitoriu pentru România de astăzi. Faceţi un exerciţiu mental extrem de simplu: înlocuiţi în textul citat „americani” cu „români” şi „1990” cu „2000”, „2010” sau „2017”. Există ceva care nu se mai potriveşte, care nu corespunde realităţii? Nu? Atunci, problema de care vorbea Asimov e valabilă şi pentru România, nu numai pentru America. Amintiţi-vă doar de nenumăratele greve ale profesorilor şi de dezinteresul general cu care au fost întâmpinate: mult mai multă audienţă fac circurile mediatice de cel mai deplin prost gust, când bine şi firesc pentru o societate echilibrată este ca gradul de interes să fie distribuit invers. „Să înveţi carte” a devenit o sintagmă demonetizată; „să faci bani” a devenit Crezul Suprem (şi) în România. În consecinţă, nu mai avem nevoie de profesori, nu mai avem nevoie de intelectuali; nu e nevoie de şcoală la modul serios, când îţi poţi cumpăra o diplomă de la oricare dintre fabricile de doctorate ale Abramburicăi Andronescu. Cât de adevărată a devenit, din păcate, vorba din basmul pentru copii al vrăjitorului din Oz: „Nu pot să îţi dau creier, dar pot să îţi dau o diplomă!”…