glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Sare-n ochi

Oare chiar este nevoie ca Ziua copiilor să fie stabilită prin lege? Oare nu este o sărbătoare fiecare zi în care un copil ne zâmbește, în care face o prostioară sau spune primul cuvânt, în care își pierde primul dinte sau învață prima poezie la grădiniță? Oare când simți în palmă mânuța care tremură de emoție și curiozitate, căutând cuiburile lăsate la Paște de iepuraș, nu este o sărbătoare? Și când în fața bradului împodobit privești ochii copilului sclipind de nerăbdare, să termine odată de colindat și să desfacă cadourile pe care Moș Crăciun, cu atâta dărnicie, le-a lăsat sub pom, nu este tot o Zi a copilului?  Practic, dacă ne iubim copiii, dacă îi privim ca pe o minune trimisă de Dumnezeu sau doar o minune a celulei care în nouă luni se transformă în om, nu avem nevoie de „decret” pentru a ne bucura de ei.  Nu avem nevoie de pretexte ca să-i lăsăm să deseneze pe asfalt, ca să-i ducem în parcuri de distracții sau să-i angrenăm în tot felul de concursuri organizate cu ocazia primei zile din luna iunie. Ne iubim copiii și ziua lor este sărbătorită de 365 de ori pe an și câteodată chiar de 366. Exact așa cum ne iubim mamele, tații, bunicii sau bunicile, din suflet și nu la ordin.

Dar dacă tot avem ordin de la mai marii lumii să ne sărbătorim copiii în ziua de 1 Iunie, oare nu mai bine ar fi dedicată această zi meditației. Să stea mai marii planetei și să se gândească ce e de făcut pentru ca toți pruncii, din întreaga lume, să fie pentru o zi, măcar pentru o zi, fericiți? Ar fi oare prea mult ca într-o zi pe an, niciun copil să nu se ducă flămând la culcare? Ar fi oare prea mult ca măcar o zi pe an fiecare copil să-și îmbrățișeze părintele plecat de lângă el departe, gonit la muncă sau la război? Sau cât de greu ar fi ca măcar pentru o zi oamenii mari care conduc lumea să se gândească la viitorul copiilor nu la interesele lor, la lupta pentru putere și supremație economică. Măcar o zi pe an să-i privim pe toți copiii ca și cum ar fi ai noștri, să nu facem diferențe între beizadele și pruncii familiilor sărace, între prinți și cerșetori. Odată pe an să privim copilul așa cum vine pe lume: o minune, un dar de la Dumnezeu. În fond și Dumnezeu și-a trimis fiul pe pământ, copil fiind. În marea Lui putere putea să-l trimită și adult. Nimic nu-i stătea în cale să apară de undeva din ceruri Iisus. Dar El s-a născut și a copilărit, și  a crescut înainte să se jertfească, așa cum susțin teologii, pentru fiecare dintre noi. Drumul Său începe din ieslea de la Bethleem, pentru că prima lecție pe care o dă Dumnezeu, prin fiul Său, oamenilor este despre dragostea pentru copii. Pentru atei, cei care își explică lumea prin axiome și teoreme matematice, copilul este matricea. Este esența vieții pure, nepervertite de rațional și cunoaștere. Copilul este omul înainte de a se lăsa ispitit să muște din „mărul cunoașterii”.

Ziua copilului nu se referă la nimic din toate astea. Ziua copilului este încă o zi bifată în calendarul internațional. Încă o zi bifată între acțiunile electorale. Încă o zi bifată… Și atâta tot. O zi în care milioane de copii se duc flămânzi la culcare, în care alții mor nevinovați în conflicte ale oamenilor mari, în care mulți prunci umezesc cu lacrimi, înainte de culcare, poza mamei sau a tatălui plecați departe să câștige o pâine mai bună sau niște bani cu care visează la viitorul lor, al copiilor.

 

Tags