Sare-n ochi

Istoria e plină de epitafurile învinşilor, însă până la urmă ea este scrisă de învingători. Istoria românilor nu face excepţie de la regulă; există în ea eroi – adică acei oameni care s-au sacrificat pentru o cauză, pentru un ideal, cu sau fără şanse de reuşită – care au pierdut câştigând ceva (prea puţin recunoştinţa generaţiilor viitoare, în limbaj propagandistic) şi laşi – cei care au câştigat supravieţuind, însă au pierdut odată cu trecerea timpului – supremul judecător al Istoriei.

Încă de la prima civilizaţie umană cunoscută, cea egipteană (nu discut aici cvasicontemporaneitatea acesteia cu cea chineză sau cu cea mesopotamiană, după cele mai noi studii în domeniu), puternicii zilei au recurs şi la primele falsificări – azi le-am zice „interpretări” – oficiale ale istoriei. Metoda dălţii şi a ciocanului pe monumentele comemorative ale predecesorilor a fost înlocuită ulterior de o alta mai rafinată, cea a consemnării alterate ori a neconsemnării unor evenimente.

Cu toţii am învăţat în şcoala generală despre strălucita victorie a lui Mihai Viteazu de la Călugăreni; consemnarea episodului pitoresc al căderii în mlaştină (aceeaşi mlaştină neaoş românească ce l-a ajutat decisiv pe Mircea cel Bătrân la Rovine) a unui Sinan – Paşa la 80 de ani şi încă posesor a doi dinţi poate entuziasma un copil, însă nu poate ameliora în niciun fel efectele ulterioare ale campaniei aceluiaşi Sinan, care a ocupat şi distrus groaznic Bucureştiul, fără vreo opoziţie a voievodului valah, retras peste munţi, în Transilvania, după victoria de la Călugăreni.

Tot un copil ar accepta cu emoţie că atacul de noapte al lui Vlad Ţepeş asupra taberei turceşti, într-o cavalcadă deghizată, în căutarea sultanului Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, este o capodoperă a ambuscadelor, însă istoria faptelor consemnează sec că sultanul a înaintat până în capitala ţării, la Târgovişte, unde l-a instalat domn pe Radu cel Frumos.

Noile victorii ale României se numesc, în viziunea conducătorilor post-decembrişti, aderarea la NATO şi integrarea în UE. Că s-a schimbat orientarea politică cu 180 de grade ţine tot de istoria românilor de la Burebista încoace, anume că mai mereu am reuşit să ne situăm de partea greşită a baricadei (citeşte în tabăra învinsă): dacii marelui Rege aliaţi cu Pompei împotriva lui Cezar, oştile Ţărilor române participând la asediul Vienei alături de turci împotriva unei coaliţii creştine (amănuntul anecdotic cu încărcarea tunurilor cu paie în loc de ghiulele nu face decât să sublinieze ce fel de bază se poate pune pe sprijinul românesc), intrarea în al Doilea Război Mondial, alături de Germania lui Hitler şi ulterior trecerea de partea Uniunii Sovietice. Trecerea din Pactul de la Varşovia în cel Nord-Atlantic are măcar precedentul partenerelor din Tratat, aşa că nu suntem singurii care au schimbat tabăra învinsă în Războiul Rece cu cea învingătoare.

Da, ne-am aliat cu tabăra învingătoare şi da, ne-am integrat în lumea civilizată – citeşte Uniunea Europeană. Mă tem, însă, că sunt doar alte victorii inutile, câtă vreme pe-aici, pe-acasă, nu se schimbă nimic esenţial şi viaţa cotidiană ni se transformă într-o mlaştină, la propriu şi la figurat, ori de câte ori plouă, respectiv se scumpesc preţurile.