Sare-n ochi

Ce am învățat după zilele libere de Paște? Dacă tot au fost Paștele, sărbătoare creștină, practic sărbătoarea esențială a lumii creștine, am pus mâna pe „Sfânta Scriptură”, încercând să deslușesc în paginile ei calea dreaptă spre învățătura Mântuitorului. Cu cât m-am adâncit în citit, cu atât am înțeles mai bine de ce lucrarea Părintelui Arsenie poartă numele de  „Cărarea Împărăției”. Pentru că tot ce ne-a rămas scris de evangheliști, toate faptele lui Iisus sunt repere ale unui drum. Iisus pare un far, un reper pentru călătorul rătăcit, un semn pentru copilul plecat de acasă, care să-i arate drumul înapoi. Drumul de întoarcere spre originile spirituale. Drumul spre valorile esențiale despre care predică Iisus, credință, iubire, iertare. De la întâlnirea cu Ioan Botezătorul și botezul în apa Iordanului, până la Înviere, sfintele scrieri ne arată un Iisus al oamenilor, un Iisus plin de dragoste pentru oameni, care pune mai presus de orice credința în Dumnezeu Tatăl. Prin ceea ce spune și face, Iisus își definește Tatăl mai bine decât ar putea să o facă oricine altcineva. Iisus ne arată un Dumnezeu milostiv, un Dumnezeu bun, un Dumnezeu care iubește oamenii și este gata să le ierte lor păcatele lumești. Iisus vorbește despre smerenie, îl îndeamnă pe bogat să-și vândă averea și să-l urmeze, vorbește despre comorile din suflet ca fiind adevăratele bogății. Nu aurul e adevărata valoare în ochii lui Iisus, ci bunătatea, dragostea, iertarea. Oamenii se apropie de Învățător cu problemele lor, fiecare pildă din „Noul Testament” este de fapt o chestiune personală pe care Iisus o rezolvă pentru ca să întărească credința oamenilor. Ca să le arate puterea credinței, puterea de a ierta a lui Dumnezeu și de a le aduce binele tuturor acelora care cred în EL.

Ascultând slujba de Înviere, citind „Sfintele Scripturi”, meditând la mesajul lui Iisus Hristos către discipolii săi, mi-am întors privirea peste lumea în care trăim. Nu mai vedem Lumina Învierii decât prin oglinzi mincinoase, prin ecranele televizoarelor și a monitoarelor. Chiar dacă, fizic, ne aprindem lumânările de Paște de la lumina adusă direct din Mormântul Sfânt, lumina aceea nu ne mai atinge sufletele. Suntem, de mult, pe o cale greșită. Am rătăcit „Cărarea Împărăției”, iar milioanele de lumini false care ne sunt aprinse înainte nu ne mai conduc nicăieri. Nu mai găsim lumina lui Iisus. Preoți cu kilograme de aur pe piept și cu toiaguri sclipitoare vin în calea noastră în numele Lui. Predică pildele Lui. Ne împărtășesc din învățămintele Lui, când ei înșiși par a nu înțelege nimic din ceea ce a vrut El să zică. Esența credinței creștine s-a diluat atât de mult în 2000 de ani, încât Învierea a devenit din esența filozofiei creștine un simplu ritual, un obicei aproape păgân. Cum poate un preot care și-a parcat limuzina în fața bisericii, care locuiește într-un palat și cu ale cărui podoabe, o familie ar putea trăi decent un an, să predice cuvintele lui Iisus: „mai degrabă trece cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăția lui Dumnezeu”? Cum poate un patriarh al cărui chip stă gravat pe un clopot imens turnat pentru o catedrală faraonică să rostească cuvintele lui Iisus: „strângeți averi în cer nu pe pământ”. Lumea modernă a pervertit credința simplă, credința plină de simboluri, credința esențială. Dacă aprofundăm „Sfintele Scripturi” observăm că preoții și în special înalții ierarhi se aseamănă, în comportament și opulență, mai degrabă cu vechii rabini, cu Ana sau Caiafa, cu cei care l-au condamnat pe Fiul Domnului considerându-l un pericol pentru ordinea de atunci, dar mai mult decât atât considerându-l un pericol pentru bunăstarea și privilegiile de care se bucurau ei. Acum preoții au învățat să se folosească de Iisus. În numele lui strâng averi, construiesc catedrale faraonice, își folosesc influența asupra oamenilor în scopuri meschine. Iisus a dărâmat templul pentru că l-a considerat pângărit de actele de comerț pe care rabinii le tolerau acolo. Iisus a fost răstignit și i s-a dat astfel posibilitatea „Învierii”, a ducerii la îndeplinire a misiunii sale sacre. Astăzi nu-l mai răstignește nimeni pe Iisus. Astăzi se folosesc de El fără să-i de-a șansa unei noi Învieri.