Sare-n ochi

Mama nu s-a bucurat că i-au pus câțiva lei la pensia și așa amărâtă. Nici măcar o clipă nu i-a trecut prin gând să voteze PSD pentru asta. Ca fostă contabilă știa foarte bine că orice majorare de pensie sau de salariu din sistemul bugetar se va resimți în costurile de zi cu zi. A încercat să le explice apoi pensionarilor din cartier că nu e mare bucurie majorarea pensiilor, că de fapt bunăstarea se măsoară în funcție de puterea de cumpărare, nu de suma pe care o aduce lunar poștașul. Atunci oamenii s-au uitat neîncrezători la ea, au catalogat-o ca fiind anti-PSD și au plecat la vot bucuroși că le crește pensia. Astăzi, când se duc la magazin și văd că toate s-au scumpit și de fapt cei câțiva lei primiți lunar nu acoperă majorarea prețurilor, îi dau dreptate. Dar e cam târziu.

Cu toată experiența de viață cu care se laudă, pensionarii și bugetarii nu înțeleg cum funcționează mecanismele unei economii de piață în care statul „se hrănește” strict din contribuțiile privaților. Sistemul de pensii din România nu funcționează autonom, cum se întâmplă în țările dezvoltate din vest.  Acolo fiecare angajat contribuie la un fond de pensii. Banii acumulați în acel fond produc dobânzi și din suma acumulată după o viață de muncă, fostul angajat are asigurată pensia, mai mare sau mai mică, în funcție de contribuția la fond. În România banii colectați de la angajați intră în bugetul asigurărilor sociale și din ei sunt plătite pensiile. La rândul lor, contribuabilii de astăzi vor primi pensia de la viitorii angajați. Iar cum numărul angajaților din România, indiferent că vorbim de cei din sectorul privat sau bugetar, este mai mic decât cel al pensionarilor, este evident că  pentru plata pensiilor este nevoie de o suplimentare a fondurilor. Această suplimentare vine din bugetul național. Adică din banii adunați de la contribuabili. Practic, „povara” plății pensiilor stă pe umerii celor care muncesc și plătesc pe de o parte contribuții la Bugetul Asigurărilor Sociale, dar și a celor care plătesc impozite pe profit sau venituri.

Bugetul statului se constituie din taxe și impozite. Valoarea acestora fluctuează în funcție de dinamica economică a țării. O creștere economică duce la o creștere a taxelor și impozitelor colectate, în timp ce scăderea economiei se resimte și în bugetul național. Orice majorare sănătoasă a cheltuielilor bugetare trebuie făcută în scopul creșterii economice pentru a se putea susține. Creșterea pensiilor și a salariilor, nu numai că nu duc la creștere economică, ci pun o povară în plus pe bugetul se stat și implicit pe economia care îl susține. Astfel că la venituri constante și cheltuieli crescute, statul trebuie să inventeze ceva prin care să-și acopere diferența dintre banii care intră și cei care ies din vistierie. Creșterea salariului minim merge mână în mână cu creșterea taxelor și impozitelor aferente veniturilor angajaților. Asta înseamnă o povară fiscală mai mare pe umerii antreprenorilor din zona privată, pentru că, în cazul bugetarilor,  statul nu face altceva decât să mute banii dintr-un buzunar în altul.

Și acum să luăm un antreprenor privat care este nevoit să îi dea angajatului său cu 500 de lei mai mult, plătind în același timp și 250 de lei în plus statului. Este evident că acesta va scumpi produsele pe care le fabrică sau pe care le comercializează, pentru a-și acoperi costurile suplimentare cauzate de majorarea salariilor. Scumpirile se vor duce în lanț pe tot ciclul de la producător la vânzător,  pe verticală și orizontală. Ultimii care vor plăti prețul majorat vor fi beneficiarii mărfurilor și serviciilor, adică acei pensionari sau bugetari care s-au bucurat că le sunt crescute salariile și au votat cu PSD pentru o măsură absolut demagogică și antieconomică care nu a făcut decât să egalizeze sărăcia populației sub aparenta creștere a veniturilor.  Din patru în patru ani românii sunt astfel amăgiți cu câțiva lei la pensie sau la salariu, fără să le explice cineva că bunăstarea stă în puterea de cumpărare, nu în consistența teancului de bani pe care îl aduce poștașul.