Sare-n ochi

Începe perioada înscrierilor în școlile din România și, ca de obicei, încep controversele legate de orele de religie.  Să-ţi dai sau să nu-ți dai copilul la ora de religie? Asta-i  întrebarea pe care și-o pun mulți părinți responsabili, cu atât mai mult cu cât un copil de șase ani nu este încă pregătit să înțeleagă tainele credințelor religioase fie ele creștine sau de altă natură spirituală. Evident că învățătorii, ca de altfel întreg sistemul de învățământ, insistă pentru înscrierea micuților la orele de religie. Dar nu pentru că pruncii trebuie educați de mici în spirit creștin, ci pentru că popa care predă orele de religie în școală trebuie să se știe „într-o parte”, dacă va avea norma întreagă sau nu. Și ar fi bine pentru el să o aibă! Ar fi bine însă și pentru copil să învețe de mic religia ca pe o mare minciună, o materie înfricoșătoare pe care la șase ani nu poate să o deslușească și pe care, lipsiți total de experiență pedagogică, cei mai mulți preoți nu știu să o predea, să se apropie de mintea și sufletul copiilor.

Ca un părinte care trece anul acesta prin dilema „orelor de religie”, m-am interesat cum sunt predate acestea, ce învață copiii și ce le transmit profesorii. Trebuie să recunosc că am plecat dezamăgit după discuțiile cu câțiva profesori și părinți care au trecut deja prin experiența orelor de religie pe care le-au făcut copiii lor. Pe de altă parte, era de așteptat ca orele de religie să nu reprezinte excepția în cazul unui sistem de învățământ care pune accent pe depersonalizarea elevilor. Am ajuns la concluzia că orele de religie pe care copiii de șase ani le fac în clasa zero nu sunt altceva decât pregătirea celor mici pentru o viață plină de prejudecăți, stereotipii și depersonalizare. Orele de religie se îndepărtează fundamental nu numai de la știința pedagogiei, ci chiar și de la spiritul Sfintei Scripturi, textele religioase fiind interpretate de profesori și manual într-un mod mai degrabă grotesc, menit să sperie copilul, nu să-i stârnească curiozitatea spre cunoaștere și aprofundarea învățămintelor creștine.

„Îndoctrinare” – acesta este principalul scop al orelor de religie făcute în clasele primare, cu copii care încă nu au capacitatea să perceapă sensul spiritual, filosofic, și nu pot să analizeze în profunzime doctrina creștină. Iar atunci când vor avea capacitatea să o facă, vor fi deja suficient de speriați, depersonalizați și îndoctrinați pentru a o mai face obiectiv. Așadar, în clasele primare sunt agățați pupătorii de moaște, iar evoluția lor va fi atent controlată până la maturizare. Voi argumenta chiar cu textul Sfintei Scripturi de ce orele de religie pentru copiii înscriși în ciclul primar sunt nocive. Iisus zice într-o discuție cu Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.  Ori programa orelor de religie și profesorii, majoritatea preoți, care o predau micuților, le vorbesc despre un moș care trăiește în cer, numit Dumnezeu, care vede tot ce se întâmplă pe pământ și îi pedepsește pe cei mici dacă fac prostii. Copiii învață să se teamă, să nu facă rele pentru că se va pogorî asupra lor furia divină. În secolul XXI, când oamenii trimit roboți în cosmos și disecă atomul până în cele mai mici particule, cine să mai creadă povestea cu moșul care umblă prin nori îmbrăcat în cămașă de noapte și vede tot? În orele de religie, copiii trebuie să învețe perceptele creștine, să primească „Calea” pe care trebuie să ajungă spre valorile creștine. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis pe pământ ca un model, un reper al binelui, al dragostei, al generozității. El este calea spre aceste valori, El trebuie să fie modelul de urmat pe această cale. Iisus nu a fost trimis de Tatăl pe pământ ca să pedepsească, ci ca să ierte, nu a fost trimis ca să urască, ci ca să iubească, ori micii elevi învață lucrurile aproape pe dos. Pentru că la șase, șapte sau opt ani nu au încă experiența și dezvoltarea spirituală necesare pentru aprofundarea religiei, a credinței într-o entitate superioară din punct de vedere spiritual, fie că o numim Dumnezeu, Jehova, Allah sau oricum altcumva. Într-un moment de maximă sinceritate, dar dând dovadă de realism și adaptare la valorile spirituale ale secolului în care trăim, Papa Francisc a spus că preferă un ateu unui catolic ipocrit. Aceasta este de fapt dilema părintelui responsabil care trebuie să decidă dacă pruncul său va urma la șase ani orele de religie sau nu:  E mai bine să devină copilul un ateu corect decât un creștin ipocrit?