Sare-n ochi

Pentru a-i înțelege pe românii care se lasă târâți de primari ori alți politicieni la mitinguri de susținere a PSD, purtând pancarte cu mesaje pe care nici ei nu le înțeleg,  sau pe acei compatrioți care urăsc visceral tot ce nu este românesc de la ungurii din Transilvania până la firmele multinaționale, este nevoie de o incursiune în lumea islamică și în special în țările în care au funcționat ”experimente” politice și economice puse la cale de SUA. Prima constatare va fi că ”experimentul România” nu este singular. A doua constatare, de-a dreptul șocantă, sunt asemănările izbitoare dintre mentalitățile arabe, musulmane și cele românești din afara arcului carpatic, care declanșează reacții asemănătoare ale maselor la stimuli asemănători. Un studiu sociologic ar putea să pună în evidență foarte multe spaime comune și manifestări  identice ale românilor săraci și musulmanilor săraci. În fond, natura umană nu ține cont de religie.

Analizând evenimentele din Orientul Mijlociu, începând din Afganistan, Pakistan sau Siria și terminând cu încercările de democratizare ale Irakului, Egiptului sau Libiei constatăm eșecuri lamentabile ale experimentelor social-politice încercate de SUA și impuse cu forța armelor. Occidentalii nu au înțeles cultura musulmană și așteptările cetățenilor din aceste țări față de ei, exact așa cum nu înțeleg nici cultura românilor și așteptările acestora față de Uniunea  Europeană, NATO și SUA, pentru că în mare parte, mentalitatea celor două grupuri umane seamănă. Este, de altfel șocant, câte lucruri au în comun românii și musulmanii în ceea ce privește mentalitățile sociale, dependența de o autoritate supremă, (fie ea stat sau biserică) și intoleranța religioasă sau etnică.

În țările islamiste în care a intervenit comunitatea occidentală au izbucnit conflicte armate sângeroase, soldate cu războaie civile între grupuri etnice sau religioase, între un guvern instalat de SUA, format, în general din linia a doua  sau a treia a fostelor puteri totalitare și opoziția formată din lideri spirituali nemulțumiți de faptul că noua putere pune un accent prea mare pe statul laic, punând astfel în pericol supremația lor și controlul asupra populației.  Cel mai elocvent exemplu este Irakul unde puterea instalată de americani se chinuiește de ani buni să guverneze o țară în plin război civil. În Irak conflictele au o tentă religioasă și interetnică, pentru că acolo se luptă pe de o parte kurzii, turkmenii și arabii. Cei din urmă se războiesc și între ei pentru că nu se înțeleg șiiții cu suniții. Pe toți aceștia, într-o formă mai drastică sau mai tolerantă îi unește însă o singur țel. Să scape de ”opresorii” occidentali. Chiar și partidele aflate la putere, sau susținătorii acestora, sunt mai pe față, mai pe ascuns dușmanii lumii occidentale.  Păstrând proporțiile și raportându-ne la valorile Uniunii Europene, lucrurile sunt asemănătoare și în România. Chiar dacă nu se aruncă în aer reciproc, conflictele între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Catolică, fie ea latină sau de rit bizantin mocnesc de sute de ani, iar pe alocuri, mai ales când a venit vorba de retrocedări de proprietăți au izbucnit chiar violent.  ”Pupătorii de moaște” ortodocși, sunt atât de îndoctrinați încât cu greu pot fi deosebiți în manifestări de islamiștii cei mai înverșunați. Lipsa de educație face ca influența unor televiziuni, pe care le acceptă și le urmăresc, paradoxal, chiar cu voluptate atât fanaticii musulmani cât și cei ortodocși, fără să le perceapă ca un mijloc laic de manipulare să fie decisivă într-un proces democratic incipient și greu de înțeles de mase sau de acceptat de clasa politică. Influența ONG-urilor occidentale care vor să implementeze concepte străine de mentalitatea autohtonă, este semnificativă și în lumea islamică și în România și la fel de prost primită de marea masă a populației. În general tot ce înseamnă emancipare, independență în decizia individuală și liberul arbitru al persoanei este inacceptabil atât pentru musulmani cât și pentru ortodocși, obișnuiți să trăiască după precepte canonice primite ca linii directoare de la preoți.

Un alt element comun în relația românilor și a musulmanilor cu multinaționalele și lumea civilizată este paradoxul suprem: pe cât de înverșunați sunt pe politica occidentală care pune omul independent, personalitatea individului pe primul plan, într-o încercare de rupere a acestuia de zona religioasă pe atât de mult se bucură te tehnologiile și confortul lumii occidentale. Cel mai amărât islamist vrea smart-phone de ultimă generație și mașină cât mai modernă, așa cum vor și românii, indiferent de statutul social. Musulmanii ca și românii visează să ajungă în țările occidentale, și se bucură din plin de banii trimiși acasă de cei, mai norocoși care au ajuns deja acolo. În schimb se simt neînțeleși și persecutați  ori de câte ori vine vorba despre muncă cinstită, muncă eficientă, politică în folosul oamenilor și gândire liberă, valori sociale pe care SUA a încercat, fără succes și mult prea repede să le implementeze în țări care din punct de vedere cultural și educațional nu sunt încă pregătite pentru asta.  În România și în unele țări arabe nu se poate vorbi despre un șoc al civilizațiilor, ci mai degrabă despre o ”indigestie” a popoarelor la o ”hrană” pe care încă nu au fost învățați să o prepare: democrația occidentală.