Sare-n ochi

Nu știu când s-or sfădit Dragobetele cu Valentin, dar se pare că, cel puțin pe Facebook, acolo unde mai nou trăiește o mare parte din populație, conflictul dintre ei este ireconciliabil. Mai repede reușești să împaci un dinamovist cu un stelist, decât să-i pui de acord pe susținătorii celor doi „patroni” ai (culmea) iubirii. Adevărul e că cel mai agresiv este Dragobetele. De fapt și în legende el este mai macho, mai viril, mai din popor. Dragobetele este acela care îmburdă fetele prin șura cu fân și le face de petrecanie. Este un fel de „bică comunală” care nu iartă nimic, de la păsări la fetele din sat. Valentin este băiatul finuț, civilizat. Cel cu inimioare de pluș, de ciocolată sau cu buchete imense de flori. E băiatul de la oraș care seara cântă serenade sub geamul iubitei. Dacă ar fi ceva mai șmecher ar putea fi chiar acela cu merțanul, din club, care le vrăjește pe gâsculițe cu ceasul lui Rolex și sacoul Burberry. Cei doi nu au de împărțit aproape nimic, ba din contră, ambii sunt îndrăgostiți iremediabil, sunt simboluri ale iubirii și cu toate astea nasc o gâlceavă aprinsă de fiecare dată pe la mijlocul lunii februarie.

Nu am să înțeleg niciodată de ce nu încap românașii noștri verzi de Valentin. Cică ar fi american, cică nu ar fi de-al nostru, cică e de import. Oare nu se înghesuiau românii și se înghesuie încă să cumpere produse de import? Oare nu sunt pline hipermarketurile de mărfuri fabricate prin lume, și mai ales în China? Și la filmele americane nu merge tot românul cu popcornul și coca cola în dotare? Ba merge, ba cumpără, ba preferă. Și atunci de ce atâta înverșunare pe sărmanul Valentin?  Cred că patronul dragostei pure este victimă a unor dezinformări și a complexului de inferioritate pe care, noi, românii, îl avem față de lumea occidentală și încercăm să-l mascăm născocind alternative la tot ce au ei. Dacă ei au un patron al îndrăgostiților personificat în Sfântul catolic, Valentin, scoatem și noi repede ceva, neapărat dacic, pe care să-l punem contrapondere. Cam cum făceau sovieticii prin anii ’50, când născoceau câte un inventator pentru fiecare lucru descoperit în țările occidentale, în așa fel încât tot ce exista în lume, de la bec la bomba atomică, era rodul muncii „cercetătorilor sovietici”. Și pentru a-i pune capac definitiv săracului Valentin, detractorii l-au și naționalizat american, pe principiul „imperialist american cădea-ți-ar bomba în ocean”. În realitate el este mult mai apropiat de poporul român decât rivalul său Dragobete, fiind de sorginte latină. Dar adversarii lui declarați, de pe Facebook, nu mai stau să analizeze asemenea finețuri și arborele genealogic al lui Valentin. E un imperialist american, să ne lase pe noi cu virilul nostru Dragobete, căruia chiar dacă e evident de origine slavă îi găsim noi imediat ceva gene dacice, de la Zamolxe și Baba Dochia, aia care urca cu „brânză” , călare pe „mânz” la „vizuina” zeului. Ciudat este doar că în Transilvania, zona cu cele mai multe așezări dacice, și în teritoriile pe care romanii nu le-au ocupat, lăsându-le locuite de dacii liberi, nenea Dragobete nu și-a prea lăsat urmele, fiind recunoscut ca „zeu al iubirii” mai mult prin Oltenia. Nici numele lui nu aduce a „viezure”, „mânz” sau „barză”, ci mai degrabă a „drag – dragul”, cuvinte de origine slavă. De altfel, Dragobetele este atestat documentar doar în secolul al XIX-lea, și are atâtea forme de prezentare încât cu greu poate cineva să-i afle adevăratul nume. Prin Moldova, în ziua „Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul” – 23 februarie, se sărbătoresc mai multe personaje numite: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „Logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru” . Care dintre ele să fie oare Dragobetele dacic? În Transilvania românii nu au prea auzit de virilul Dragobete până când nu s-a ridicat contra plăpândului Valentin. Deci teoria că nu avem nevoie de Sf. Valentin pentru că avem iubărețul nostru autohton nu prea stă în picioare, decât pe ici, pe colo, în câteva sate din Oltenia și Muntenia.

Până la urmă nu înțeleg de unde acest conflict între două simboluri ale iubirii. O explicație ar fi zgârcenia unor bărbați care nu vor să le cumpere iubitelor de două ori flori și mici cadouri. Sau apropierea cu repeziciune a altor două zile dedicate femeilor, întâi și opt martie, adevărate bombe în rezervele alocate pentru pariuri, bere și ieșiri cu băieții. Sărbătorile scumpe ar fi o explicație mult mai acceptabilă decât aia cu naționalismul ieftin.