Sare-n ochi

Suntem în Decembrie 2016. În Decembrie 1989, prima dată la Timișoara, apoi în Cluj, Sibiu, Brașov, s-a aprins flacăra speranței. Nu a revoluției cum o numesc istoricii și chiar politicienii care se referă la evenimentele din Decembrie ’89. Nu știm dacă a fost revoltă spontană, diversiune pusă la cale de servicii secrete sau lovitură de stat. Nu putem defini din punct de vedere istoric ce s-a întâmplat atunci. Știm însă că toți cei care au ieșit atunci în stradă au făcut-o animați de speranțe. De speranța de a trăi într-o țară liberă. De speranța de a trăi o viață mai bună. De speranța de a trăi într-o țară democratică. Au murit mii de tineri cu speranța că măcar copiii lor, frații lor, părinții lor se vor bucura de o lume mai bună. De 27 de ani ne punem o singură întrebare. Și cei care și-au pierdut o fărâmă de suflet atunci, dar și noi, care doar am trăit și am sperat în acele clipe. Ne întrebăm, fără pretenția de a găsi un răspuns: A meritat?

Copilul născut atunci, în zilele pline de speranță din Decembrie 1989, este deja matur. Are 27 de ani! Este mai matur decât cei care au ieșit pe străzile Timișoarei sau ale Clujului cu pieptul gol în fața gloanțelor. Nu-și aduce aminte de acele momente. Nu are cum! Părinții nu i-au povestit. Doar dacă tatăl sau mama din „icoana” de deasupra candelei  a pierit pentru speranța de a fi liber, varsă și el o lacrimă și are un sentiment trecător de revoltă. Câteva zile depune coroane, merge în mall la cinematograf plictisit de emisiunile despre „revoluția din Decembrie” care iau locul filmelor la TV. Apoi, vine Crăciunul, Revelionul, Sfântul Ion.  Tânărul de 27 de ani, născut în zilele Revoluției,  își trăiește liniștit viața, sperând la un job în Occident sau așteptând naiv pomenile promise de partide în campania electorală. Speranța născută atunci, din sângele părinților lui, pâlpâie din ce în ce mai slab, gata să se stingă.

Duminică, România mahmură va sta acasă. România inconștientă va merge la vot. O mică parte din cei care mai păstrează speranța născută din sângele tinerilor uciși în Decembrie 1989 vor vota. Ei știu pentru ce votează! Pentru ei, speranța este vie încă! Iliescu și toți urmații săi nu au reușit să-i scârbească. Nu au reușit să le stingă acel foc care i-a scos în stradă atunci, și îi scoate la vot acum. Din păcate, sunt din ce în ce mai puțini. Scârba și dezamăgirea ucid speranța mai eficient decât gloanțele unor forțe de represiune. Generațiile tinere din anii ’90 s-au maturizat și stau acasă scârbite. Generațiile tinere de acum nu mai au nicio speranță, niciun ideal. Nimic pare că nu-i va scoate la vot pe cei pentru care viața nu se rezumă la o sticlă de bere, o pungă de făină sau o porție de fasole cu cârnați. Nici măcar amintirea, deja încețoșată, a unor tineri uciși de gloanțele regimului comunist nu-i mai face pe români să spere într-o schimbare în bine. Să conștientizeze uriașa forță a cetățeanului revoltat, care poate să schimbe regimul ieșind în stradă sau ieșind la vot. În urmă cu 27 de ani, nu puteam schimba regimul prin vot. În Decembrie 1989 am ieșit să ne spunem opinia în stradă. Unii dintre noi au plătit cu viața curajul de a spera. Cu viața lor au plătit dreptul nostru de a ne impune voința pașnic. Prin vot! Și dacă scârba față de politicieni este mare, și dacă speranța pare din ce în ce mai mult iluzorie, duminică nu putem sta acasă!

Nu pot sta acasă, morții nu mă lasă!