Sare-n ochi

M-am săturat să aud că „trăim în ţara tuturor posibilităţilor”. Pentru că nu este adevărat.

M-am săturat să aud că „înainte era mai bine”. Pentru că este o minciună.

M-am săturat de multe. În primul rând, de filozofia lui „merge şi aşa”, a lui „dacă alţii au făcut-o până acum, fă şi tu la fel” şi mai ales a lui „aşa trebuie”. Pentru că nu trebuie deloc, dar chiar deloc!, să fie „aşa”, nu există nici un motiv ca dacă alţii au fost tâmpiţi până la tine să fi şi tu la fel ca ei, pentru că nu mai trebuie ca în România lucrurile să meargă ca şi înainte de ’89 sau ca şi imediat după ’89.

Exista un moment – chiar mai multe momente – în care totul putea fi altfel. Din păcate, le-am ratat plenar, ca naţie, prin alegerile libere pe care le-a făcut o majoritate obişnuită cu „merge şi aşa” şi „fă cum fac ceilalţi”, insensibilă la argumente logice, ghidată de emoţii viscerale şi nu de raţiune, mânată de patimi oarbe şi nu de cerinţele realităţii mileniului trei, căruia e din ce în ce mai evident că România se încăpăţânează să-i refuze accesul temporal între graniţele ei spaţiale şi mentale.

Cele de mai sus sunt valabile în mare, ca o imagine de ansamblu; tabloul societăţii româneşti din anul de graţie 2016 are însă o mulţime de pete (de culoare) locale. Este perfect normal, cred românii, ca – de exemplu – un lift abia ieşit din revizie să se strice din nou a doua zi după ce au plecat meşterii. Este o continuitate perfectă, în logica implacabilă a lucrurilor, a faptului că imediat după ce erai fericitul locatar al unui bloc nou din „epoca Ceauşescu” trebuia să te apuci serios să îl faci locuibil: geamurile nu se închideau, pe sub uşa de la balcon puteai da liniştit mâna cu vecinul, la baie robinetul picura, iar parchetul balansa sub picioare la fiecare pas ca Titanicul după ciocnirea cu aisbergul.

E în zodia firescului la noi ca un parc public să fie cufundat în beznă după lăsarea întunericului numai pentru că nişte troglodiţi au spart becurile din pură plăcere de a distruge, iar autorităţile locale au renunţat sau au obosit să le mai înlocuiască. Ca o paranteză, asta în timp ce pe ornamente de Sărbători se cheltuie miliarde de lei (vechi) din banul public, iar străzi perfect funcţionale sunt sparte şi reasfaltate doar ca să umple buzunarele unor firme „de casă”.

M-am săturat, spuneam, să aud că „trăim în ţara tuturor posibilităţilor”, chiar dacă totul – şi mai ales ce e rău – se poate totuşi întâmpla şi se şi întâmplă. Vreau să văd aplicată în practică posibilitatea ca becurile de pe domeniul public să rămână întregi la locurile lor. Vreau – culmea tupeului în spaţiul carpato-danubiano-pontic! – ca lifturile să meargă, ca un lucru pe care dau banii să funcţioneze cum scrie în „cartea tehnică” şi nu după principiul lui „merge şi aşa” şi mai îmi doresc să nu mai aud tâmpenii care încep cu „înainte…”. Vreau să simt şi să văd că România trăieşte în mileniul trei sau măcar că românii se străduiesc să ajungă acolo, în acel spaţiu şi timp – măcar spiritual, dacă nu şi material.