Sare-n ochi

Așa cum de Crăciun ornăm bradul, an de an, așa cum, an de an, spunem de Paște, „Hristos a înviat”, eu an de an îmi aduc aminte în ultima zi a lunii octombrie textul unuia dintre cei mai „frumoși” poeți ai României.  Și, ca un ritual, în fiecare an îl public, pentru că merită recitit. Nu cred că cineva poate sa vorbească mai frumos despre sărbătoarea Luminaţiei decât poetul Ion Mureşan…

În satele din Transilvania, Ziua Morţilor are un nume foarte frumos: „Luminaţia”. Dacă ar fi după mine, aş trece Luminaţia în rândul Sărbătorilor Naţionale. De Luminaţie cred că şi copiii pot înţelege ce este patria, mai degrabă decât de Ziua Eroilor sau de Ziua Naţională. Acestea sunt abstracţii greu de priceput pentru minţile fragede. Dar câţi dintre adulţi nu au în faţa abstracţiilor minţile fragede?

Fără să sune găunos, de Luminaţie poţi spune că patria e un petec de pământ care nu-ţi este indiferent. Un petec de pământ de doi metri pătraţi de care îţi este drag şi ruşine. Şi, mai târziu, îţi este frică. Îţi este drag pentru că te duci des să-l vezi şi să spui o rugăciune în cuprinsul lui. Te duci de multe ori, dar numai cu gândul. Îţi este ruşine pentru că nu mergi cu picioarele, că pui flori cu gândul, nu cu mâna.

Dar, de Luminaţie, laşi totul de-o parte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumânări în mână urci poteca spre cimitir, cu copiii tăi alături. Îi duci şi pe ei şi le arăţi locul care nu-ţi este indiferent, pentru ca mai târziu să ştie fără ezitare unde este. Să nu greşească, să nu li se bâlbâie paşii, când va fi să vină singuri.

La urma-urmei, ca nişte copaci umblători şi ciudaţi şi ciuntiţi, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.

Luminaţia e ziua Luminăţiei Sale, Mortul. E ziua Luminăţiilor Lor: străbunicul şi străbunica, bunicul şi bunica. E ziua Luminăţiei Sale, Tata. Ziua în care ei ies din partea întunecată a memoriei şi intră în lumina gândului şi a aducerii aminte. Acolo, lângă mormânt, flacăra lumânării se face lentilă. Dacă te uiţi prin ea, vezi chipul tatălui tău. Şi vezi chipul mamei tale. Flacăra lumânării e o „gaură în peretele Raiului”, cum spunea un poet. Şi sunt atâtea lumânări pe dealuri, încât cu siguranţă Luminaţia e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului e ciuruit. În dreptul fiecărei găuri un chip drag aşteaptă să vii la întâlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis.

În ziua aceasta este o forfotă îngrozitoare. Străzile nu mai fac faţă şirurilor de maşini, pe marginea şoselelor, cu disperare autostopiştii fac semne, o mare de oameni intră pe porţile cimitirelor. Toţi cu lumânări-lentile şi cu flori în mâini. Dar nimeni nu se rătăceşte. Fiecare ajunge fără greş la locul de întâlnire. La fel e în ziua aceasta şi dincolo, în lumea morţilor. Nici acolo, în ciuda forfotei şi a înghesuieli, nimeni nu se rătăceşte.

La locurile care nu-mi sunt indiferente (mai indiferente îmi sunt de Luminaţie hectarele pe care le am trecute pe „Titlul de Proprietate” şi în „Cartea Funciară” decât cei doi metri pătraţi), la vorbitor, mă duc să-mi arăt faţa încă de când eram copil. De-a lungul anilor, încet, încet, partea luminată a ţinţirimului s-a mutat. A migrat. Mormintele dinspre sat, acum patruzeci de ani vegheate de o mulţime de oameni şi încărcate de flori şi lumânări, au intrat în umbră şi în pustietate. Peste multe a crescut iarba, prunii şi buruienile uitării. Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pâlpâie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumânările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gândesc că, încet, încet, urmând drumul lumânărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumânările, asemeni corăbiilor lui Magellan, vor ajunge de unde au plecat.

Până atunci, în fiecare an, pun o lumânare pe câteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul.