Sare-n ochi

Problema familiei tradiționale la români și a homosexualității a apărut brusc ca o mână de nisip aruncată în ochii alegătorilor care trebuie să nu vadă anumite probleme legate de jocurile de putere, DNA, SRI, Black Cube, Președinție, Guvern, partide etc. Brusc, Biserica Ortodoxă se arată îngrijorată de atacul mârșav la care este supusă familia tradițională de către nu se știe sigur cine, dar cu certitudine grupuri subversive din Occidentul decadent care promovează zoofilia, incestul, homosexualitatea și toate formele de perversiune cunoscute sau încă necunoscute în țara Mioriței. Culmea intoleranței la români este că deși s-au născut din Traian și Decebal, nu suportă homosexualii. E drept că nici măcar cei mai înverșunați dacopați nu au curajul să susțină că cei doi părinți ai poporului român ar fi fost ortodocși sau măcar piatra de temelie pe care s-a zidit biserica de rit oriental.

Lăsând gluma la o parte, îngrijorarea înaltelor fețe bisericești față de definirea familiei ca uniunea dintre două persoane și nu dintre un bărbat și o femeie este, după părerea mea, o exagerare ipocrită. Pentru că nu observ nicio îngrijorare manifestată de biserică față de familia compusă dintr-un bărbat alcoolic și violent și o femeie casnică sau dintr-o curvă și un bețiv, două forme des întâlnite de familii tradiționale românești. Poate înjurăturile dintre soți cu dese referiri la sfinții din calendar, Dumnezeu și Maica Prea Curată, atenuează nemulțumirea ierarhilor ortodocși față de un asemenea gen de familie „tradițională”. Nici acele practici din anumite mănăstiri de maici sau călugări, e drept că nu toate, unde, mai ales pe vremea comunismului și-au găsit adăpost în fața legii aspre din acea epocă, oameni mai înclinați spre homosexualitate decât spre cele sfinte. Justificată oarecum refugierea lor în asemenea spații închise și propice „apropierii” între frați sau între surori, în condițiile în care legea pedepsea aspru, atunci, homosexualitatea.

Până la urmă, credincioși sau nu, ortodocși sau de ală religie, homosexualii de ambe sexe trăiesc printre noi. Ei există, sunt o realitate pe care nu o putem ignora. Se nasc, învață, muncesc, plătesc taxe și impozite, se integrează într-o societate departe de a fi normal. Singura lor problemă este o anumită deviație sexuală, pe care nici măcar știința nu poate să o explice. Putem spune fără să greșim că așa i-a lăsat Dumnezeu. Și dacă Drăguțul Dumnezeu a vrut așa, poate biserica să-i afurisească? Iar dacă statul pe care și ei îl susțin prin munca lor, print taxe și impozitet vrea să le acorde drepturi egale cu a heterosexualilor, de ce trebuie ei discriminați? Căsătoria între persoane de același sex este în fond o problemă juridică, care va reglementa o realitate existentă și căreia nimeni nu i se poate opune. De la filosofii antici greci și împărații romani, până la mari artiști sau politicieni din zilele noastre, homosexualitatea a fost prezentă. În Antichitate ca o formă de inițiere sacră, mai târziu ca o formă de împlinire a unor dorințe carnale. Căsătoria vine doar să reglementeze juridic comuniunea patrimoniului a doi homosexuali care oricum vor locui împreună și vor trăi, fără să fie sancționați de vreo lege, în concubinaj. Practic, biserica se opune formei, nu fondului problemei, luând ca de obicei o atitudine superficială și neargumentată față de un subiect fierbinte al zilelor noastre. Sigur, că atunci când se trece peste partea firească, naturală, a relației homosexuale, și cuplul dorește să înfieze un copil, intervine o dezbatere mai amplă legată de viitorul pseudo-urmașului familiei, de educația primită de acesta și complexele cu care va intra în viață când mama și tata au același sex.