Sare-n ochi
Am învăţat în şcoala generală, generaţii întregi, că epoca feudală a fost una de maximă asuprire (ca toate, de altfel, în afară chipurile de orânduirea comunistă) şi că întreaga clasă feudală era exponenta domniei bunului plac, a absolutismului şi a asupririi fără limite a ţăranilor în special, dar şi a altor clase exploatate, inclusiv a feudalilor mai mărunţi.
Că a existat exploatare, că au existat nenumărate abuzuri în feudalism, e un fapt de care nu se poate îndoi nimeni. Dar chiar aşa, să nu fi existat nicio lege, nicio regulă, făcea fiecare feudal ce îl tăia capul? Greu de crezut – şi neadevărat. Aprofundând un pic mai mult istoria, găseşti lucruri extrem de interesante, departe de imaginea-şablon învăţată în şcoală: în relaţia tipic feudală suzeran – vasal nu existau NUMAI drepturi de o parte şi NUMAI obligaţii de cealaltă, ci un ansamblu de drepturi şi obligaţii specificate clar pentru fiecare parte, iar încălcarea lor atrăgea după sine sancţiuni imediate. Un grup de vasali – puternici, ce e drept – i-au impus regelui Ioan Plantagenet I al Angliei (fiul marelui Henric al II-lea şi fratele lui Richard I „Inimă de Leu”) Magna Charta (şi respectarea ei!), un act extrem de important, din care au fost extrase, epocă după epocă, principii ale drepturilor şi libertăţilor pentru supuşii oricărui suveran.
De ce, totuşi, această incursiune într-un trecut cu care pare să nu mai existe tangenţă directă? Simplu, pentru că în România se vorbeşte demult despre un mare număr dintre membrii clasei politice actuale ca despre „baroni” – locali sau la nivel naţional; se discută despre „înfeudarea” României către aceşti exponenţi ai neo-feudalismului, despre abuzuri, despre jafuri cu nimic mai prejos decât nişte raite ale unor cavaleri în armură în urma cărora rămâne doar distrugere şi pârjol. Care e adevărul despre aceşti oameni, cât e adevărat din ce se discută la talk-show-uri şi rămâne în dosare penale nefinalizate?
Adevărul e că în România s-a încetăţenit politic un sistem care era cel american din secolul trecut: cel al „prăzilor” (aşa se şi numea!). Adică partidul care câştiga alegerile îşi aşeza proprii oameni în toate posturile importante din ţară – exact opusul sistemului din Marea Britanie, care păstrează tradiţia funcţionarilor publici care rămân în funcţii, indiferent de coloratura politică a guvernului, independenţi de orice partide. De ce clasa politică românească a îmbrăţişat ACEST sistem (american) şi nu celălalt (britanic) e evident şi nu mai insist asupra acestui aspect. Adică, partidul/ partidele care câştigă alegerile din România tratează, o dată la patru ani, întreaga ţară ca pe un domeniu cucerit prin forţa armelor: se împart „feude” celor credincioşi Partidului, celor care şi-au adus aportul la „victorie”; aceştia sunt „baronii”, noii feudali ai României. Ei taie şi spânzură pe domeniul lor, fie că e administraţie publică, monopol asupra unor ramuri economice sau comerciale, concesiuni ilegale sau semilegale asupra unor terenuri, fabrici etc. Obligaţiile lor? NUMAI faţă de partidul care i-a pus în funcţie şi le-a repartizat feuda respectivă! Faţă de cetăţenii care i-au votat? La muncă, iobagilor, şi fiţi mulţumiţi dacă nu sunteţi trimişi în şomaj şi/ sau mai primiţi nişte ajutoare sociale!
Din acest punct de vedere, suntem încă departe de capitalism; abia am ajuns în epoca feudalismului…
