Sare-n ochi

Există o specie aparent înrudită, mai pe aproape sau mai pe departe, dar mai degrabă a doua variantă e cea corectă, cu „homo sapiens”: românul cu bani. Dacă are bani, deseori obţinuţi mai mult decât dubios, pe o cale chiar dincolo de limita legii, românul îşi imaginează automat că a primit şi un IQ (dacă o fi ştiind ce e şi ăla şi nu îl confundă cu vreun model nou de celular) echivalent cu grosimea teancului de bancnote din buzunar. Cel-plin-de-bani capătă o părere mult prea bună despre sine; îşi închipuie că a descoperit piatra filosofală, cunoaşterea supremă şi leacul miraculos împotriva cancerului – sau cel puţin că le-ar putea descoperi dacă ar vrea. Banul îi ţine, în viziunea proprie, loc de educaţie, cultură, bun-simţ, profesionalism, inteligenţă şi multe altele. Românul cu bani devine peste noapte un guru care se pronunţă despre valori în domenii care îi erau până atunci străine sau de-a dreptul inaccesibile. Vedem agramaţi notorii, invitaţi la emisiuni de „cultură” pe la televiziuni, cum altfel, „de audienţă”; delapidatori ordinari metamorfozaţi în fini cunoscători ai realităţii economice româneşti; lingăi cu vechi state de serviciu în întreg spectrul politic care pozează în analişti „obiectivi” ai politichiei româneşti; izvorul nesecat al „mondenităţii” made in Dâmboviţa geme de necunoscuţi celebri, libidinoşi şi târfe, grobieni de cea mai joasă speţă, „artişti” de speluncă sau de cartier. Toţi aceşti reprezentanţi ai faunei „sub-homo-sapiens” posedă un unic şi principal element comun: BANUL. El le ţine loc de ADN, de faţadă şi de proptea a nulităţii personale. Dacă le înlături contul din bancă, valoarea lor individuală coboară vertiginos spre zero absolut. Brusc, nu va mai interesa pe nimeni părerea lor – despre nimic.

La sfârşitul secolului (ori al mileniului, la fel de corect) trecut, un studiu bine documentat arăta că în lumea civilizată, nota bene!, puterea reală a trecut de la posesorii de capital – adică oamenii cu bani – la posesorii de informaţie. Acelaşi studiu prognoza că, în actualul secol 21, centrul de putere se va deplasa încă o dată: de la posesorii informaţiei, la cei care vor veni cu ceva nou, cu inovaţii într-un domeniu sau altul. La posesorii de inteligenţă creativă.

La noi, în România, puterea – şi cea reală, şi cea aparentă – se mai află încă la cei cu bani. Cei care deţin informaţia (nu „acel” tip de informaţie la care vă puteţi gândi, să fim bine înţeleşi! – aceia sunt deja acolo şi nu au părăsit nicio clipă peisajul puterii) nu şi-au făcut încă loc în fruntea bucatelor. Cine spunea că nu am ieşit încă din secolul al nouăsprezecelea, în această privinţă şi în multe altele, avea perfectă dreptate. Mai mult, dacă mă uit la specimenele de „sub-homo-sapiens” de care pomeneam mai sus, mă tem cu îndreptăţire că acelea nu aparţin nici măcar de preistorie – şi că ei nici nu au vreo şansă să ajungă acolo, indiferent că vor coborî din copac sau din Merţan în drum spre studiul de televiziune care le găzduieşte nulitatea.