Sare-n ochi

Nu mai departe de săptămâna trecută, mergând pe un drum de ţară, cineva cu care eram în maşină a exclamat cu năduf: „Uite, câte câmpuri în paragină! Pe vremea lui Ceauşescu nu găseai petec de pământ nelucrat!”

Da. Este adevărat. Atunci erau obligaţi să lucreze în agricultură elevii, militarii în termen, studenţii, funcţionarii; ţăranii fuseseră aduşi la oraş, pentru a construi o Românie industrializată. Transplantaţi în combinate chimice ori metalurgice, puşi să sape în mină, aduşi ca salahori pe şantiere, în construcţii, truditorii pământului şi-au cam uitat îndeletnicirea de veacuri – cea care este, în fond, menirea lor: cultivarea pământului şi/sau creşterea animalelor.

După Revoluţie, mulţi s-au repezit să îşi ia înapoi pământul confiscat de regimul comunist. Majoritatea dintre ei – mai sunt şi excepţii – au reuşit să şi-l capete, cu acte în regulă. Puţini, însă, au ştiut şi ce au de făcut cu el. Nu au răsărit, cum se aşteptau proaspăt (re)împroprietăriţii, averi spectaculoase din cultivarea pământului; orăşenii metamorfozaţi peste noapte în ţărani au renunţat la agricultură, şi-au vândut ori şi-au concesionat pământul; unii s-au mulţumit cu câte o casă de vacanţă la ţară – şi cam asta a fost tot. Tribul fermierilor post-decembrişti a scăzut ca număr la fel de repede precum crescuse la începutul anilor ’90, dovadă că vorba „la fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea” e fără acoperire.

Pământul arabil, însă, a rămas în mare parte nelucrat. Pomii din livezi au fost tăiaţi pentru lemn – un jaf de o barbarie inimaginabilă. Animalele au fost tăiate şi vândute, ca acum o mie de ani înaintea unei invazii de proporţii. La ordinea zilei – importul. România a ajuns să importe grâu şi carne! (Am importat noi prin ’90, culmea ridicolului, şi sare şi apă minerală, deşi avem din ambele cele mai mari resurse din Europa). Nu s-a făcut nimic pentru redresarea agriculturii româneşti – poate pentru motivul esenţial că nu are cine să o facă. Nu mai avem ţărani. Cu oameni de la oraş, liberi în week-end, pământul nu rodeşte. Aşadar, cine să facă agricultură în România? Mai sunt pensionarii de la sate – atâta timp cât vor mai trăi şi aceştia. Pe urmă?

Departe de mine gândul de a propune soluţia drastică a lui Diocleţian, împăratul din epoca târzie a Imperiului Roman, cel care a legat pe viaţă de meseria lui pe fiecare ţăran, meşteşugar, negustor şi pe descendenţii acestora. Dar era infinit mai bine ca, „pe vremea lui Ceauşescu”, să fi fost lăsat fiecare la locul lui; elevii şi studenţii la carte, ţăranii la sate, muncitorii în uzine, militarii la oaste. Aşa, cu fiecare pus să facă altceva decât era pregătit şi calificat, s-a ajuns ca oamenii să nu mai aibă idee care le este locul lor real în societate sau, mai rău, să ajungă la concluzia că se pricep la orice. Cu rezultate, desigur, dintre cele mai dezastruoase.