Sare in ochi
Şi astăzi, ca-n atâtea seri
Când pivniţa-i adâncă,
Tăria vinului de ieri
Ne urmăreşte încă.
Bine zice maestrul Păstorel Teodoreanu, unul dintre cei mai fini critici ai vieţii politice interbelice, şi cât i-a mai permis cenzura comunistă, postbelice. Ne urmăreşte tăria vinului revărsat în valuri, peste tot în noaptea de Revelion. Cu sau fără motiv, românii se bucură ori de câte ori tradiţia spune că aşa trebuie să facă. Bucuria în anumite zile ale anului a ajuns un fel de obligaţie a unui popor care în estenţă este din ce în ce mai trist. Vre-o 360 de zile pe an românii se plâng întruna. Pensionarii ca nu au suficienţi bani, ţăranii că nu plouă şi nu îşi încasează la timp subvenţia sau din contră că plouă prea mult, bugetarii că au salariile mici, elevii că nu mai pot copia la Bac. În general românului îi place să se plângă de orice şi oricui este dispus să-l asculte. Dar vin câteva zile într-un an când se apucă de chefuit. Şi atunci ţin-te nene! Hipermarketurile sunt luate cu asalt, gospodinele transpiră gătind zeci de feluri de mâncare şi prăjituri. Bărbaţii nu mai prididesc să care navete cu bere, damigene cu vin, ţuici şi alte licori bahice. Sfârşitul lumii ce mai?! Brusc românii nu mai au nici o grijă. Singura lor problemă rămâne legată de insuficienţa biliară sau câte o gastrită. Dar şi bolile îşi iau o “minivacanţă” de sărbători. Se colindă, se fac vizite pe la prieteni, pe la rude. Oameni care stau aproape în fiecare zi împreună se întâlnesc de sărbători ca şi când nu s-ar fi văzut de zeci de ani.
Frumoase sărbătrorile! Dar în stilul românesc, caracteristc, exagerate. Trăim lângă prieteni şi rude 365 de zile pe an. Avem de atâtea ori ocazia să fim buni şi generoşi, dar nu o facem. Pentru că de cele mai multe ori nu ne stă în fire să fim aşa. O facem doar de sărbători, nu pentru că simţim ceva, ci pentru că aşa e obiceiul. Pentru că aşa face toată lumea iar noi nu putem ieşi din turmă. Exact ca babele care se calcă în picioare de Sfântul Dumitru, la Patriarhie, să pupe moaştele. Dar oasele alea sunt acolo tot timpul anului şi aceleaşi “minuni” le fac în orice altă zi, dacă sunt pupate cum se cuvine. Dar lumea se calcă în picoare o singură zi pe an. Pentru că atunci e obiceiul să fie pupate. Atunci este prilejul prpice pentru ca păcătosul să socializeze cu rămăşiţele Sfântului Dumiru. Şi un obicei pentru români echivalează cu o obligaţie. Cu o singură excepţie. Obiceiul de a munci!
Ne întoarcem în prag de an nou la maestrul Păstorel şi zicem:
Maestre dragă, te salut!
Şi îţi doresc, ca vechi expert,
Ani buni să ai măcar un sfert
Din câte sticle am băut!
