Prin Ţinutul Pădurenilor, spre satul de marmură

Cine nu vrea nici la ştrand, nici la terasă, nici la Strei, dar nici în casă, se poate gândi la o plimbare de o zi prin Ţinutul Pădurenilor. Una dintre cele mai tentante variante este cea care are ca punct final satul Alun, comuna Bunila.

Ca să ajungi în Alun trebuie, mai întâi, să treci prin Hunedoara, apoi apuci drumul spre Teliuc. După Teliuc rezişti tentaţiei de a vira stânga spre Cinciş (laşi bălăceala-n lac pe altă dată) şi continui înainte, spre Ghelari. De îndată ce ai ajuns pe creastă, ai face bine să nu accelerezi prea tare, pentru ca însoţitorii din maşină să aibă timp, cât de cât, să admire priveliştile ce se deschid în stânga   şi-n dreapta.

Două opriri obligatorii

În cazul în care aţi sărit peste cafea, ori se apropie deja prânzul, un loc indicat şi pentru una şi pentru alta este pensiunea Panorama. Aici ai parte şi de cafea, şi de prânz (dacă vrei), dar şi de o privelişte spectaculoasă. Poţi vedea Apusenii, în stânga (cum stai cu spatele spre apus), Şureanu în faţă şi Retezatul în dreapta.
După pauza de „aclimatizare” de la pensiunea Panorama, drumul continuă (de data asta neasfaltat) spre Ruda, apoi spre Poieniţa Voinii. Înainte de a coborî în satul în care s-a născut Drăgan Muntean, priveliştea te obligă să opreşti din nou, măcar pentru o fotografie sau două. Odată ajunşi în sat, întrebaţi cine are cheia de la Casa Memorială „Drăgan Muntean”, veţi intra într-o lume aproape uitată, a paturilor acoperite de pricoiţi, a războaielor de ţesut lână, a ulcelelor de lut şi a ştergarelor frumos puse pe pereţi.

Spre „pustiul” de marmură

De pe culmea munţilor Poiana Ruscăi ce duce apoi spre satul Bunila, vezi din drum, jos în dreapta, o vale crestată de o dungă albă. E prea albă ca să fie un râu şi pare prea albă ca să fie un drum de ţară. Cobori pe drumul care e din ce în ce mai rău şi constaţi că în vale e, totuşi, un drum, pavat cu pietre de marmură, vechiul drum care cobora de la Alun trecea prin pădure şi ajungea la Retişoara, apoi la Govăjdie. Nu se mai foloseşte acum pentru că porţiunea din pădure s-a stricat. Doar cei 5 kilometri din sat până la intrarea în pădure apucaseră să fie amenajaţi cu un fel de pavaj în care pietrele cubice, din granit sau alte roci, au fost înlocuite cu unele rotunjite, din marmură.
Drumul urcă cu greu din vale pe o altă culme a altui şir de dealuri înalte şi te duce spre un pâlc de aluni. În stânga e vechea carieră de marmură. Înainte începe satul. Şi pe stânga şi pe dreapta uliţei sunt doar gospodării pustii. Fundaţiile caselor sunt făcute din pietre mari de marmură. Următorul nivel este ori din bârne de lemn, ori din cărămidă. Grajdurile însă sunt în întregime din marmură, cu excepţia acoperişului, bineînţeles. Odată ajuns în ceea ce pare a fi „bătătura” satului, te simţi la fel de stingher. Dacă ajungi sâmbăta mai spre seară, ori duminica, s-ar putea ca satul să fie cât de cât animat, pentru că unii localnici mutaţi demult la Hunedoara se mai retrag aici, vara, în weekend.

Marmură aproape peste tot

Bucăţi de marmură aduse din cariera de lângă sat mai sunt şi acum pe uliţele înguste şi înclinate ale satului. Pietrele de marmură din gardurile şi zidurile gospodăriilor sunt toate la locul lor. Grajdurile sunt în întregime făcute din marmură. Casele, doar pe jumătate. Cei doi-trei bătrâni rămaşi în sat spun că, dacă le-ar fi făcut în întregime din marmură, ar fi fost foarte friguroase. Dacă apuci să intri în vorbă cu vreunul dintre ei, îţi va povesti cum oamenilor de aici li se spunea „furnici”, pentru că munceau zi- lumină, indiferent de anotimp, pentru a-şi trimite copiii la liceu, apoi la facultate, dar şi pentru a le cumpăra „casă la oraş”. Aşa s-a pustiit satul, mai ales după ce, în vârf de munte, aici comuniştii au înfiinţat un CAP.

Comorile cu clopotniţă

Întregul sat Alun este dominat de o biserică mare, parcă prea mare pentru câţi oameni mai sunt acum aici, numărându-i chiar şi pe cei care ajung doar în    weekend, vara. Lăcaşul de cult este ridicat în întregime doar din marmură. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, oamenii doreau o biserică mai mare şi, între 1937 şi 1939, au reuşit să o ridice, iar între 1963 şi 1966, să o picteze în întregime. Urmaşii lor de mândresc acum spunând că la Alun este singura biserică din ţară ale cărei ziduri sunt 100 la sută doar din marmură. Biserica veche este ascunsă după o gospodărie, undeva pe o culme mică de deal. Se spune că e veche de aproape 300 de ani, dar nu e cu nimic mai prejos, ca frumuseţe, decât cea din marmură. Din punct devedere istoric şi artistic îi este chiar superioară, fiind declarată monument.