Povestea ultimului meşter fluierar din Ţara Zarandului

Are 63 de ani, trăieşte în Dumbrava de Sus şi este singura persoană care se mai ocupă cu fabricatul fluierelor din zona Zarandului. Este vorba despre Petru Mateş, care de când s-a născut a meşterit şi cântat la fluiere.

Satul Dumbrava, în trecut Juncu, din judeţul Hunedoara nu este renumit numai pentru vinarsul bun sau pentru boii potcoviţi care scoteau pe dealuri poveri incredibile, ci mai ales pentru locuitorii săi, mari meşteri de fluiere. În urmă cu 50 de ani, majoritatea famililor care locuiau aici se ocupau de meşteritul fluierelor. De la mic la mare, toată lumea se ocupa cu dăruire de acest meşteşug, care din păcate acum a rămas doar o amintire pentru majoritatea zărăndenilor. Unul câte unul, oamenii au plecat de aici. Gospodărie după gospodărie a rămas pustie, părăginindu-se. Singurul care duce tradiţia mai departe este Petru Mateş, care a ales să rămână neclintit în gospodăria sa micuţă, pitită sub vârful dealului, înconjurată de pruni şi vegheată de un tei bătrân. În câteva ore de lucru, ultimul meşter de fluiere din Ţara Zarandului transformă orice ramură de paltin, alun, sânger, răchită sălbatică sau chiar prun în cel mai folosit instrument muzical al poporului român: fluierul. Deşi meşterul este „singur cuc pe lume”, el susţine că decât să plece din satul lui, mai bine rămâne cu lupii. „În urmă cu 50 de ani, toată lumea din sat se ocupa de acest meşteşug. Satul Juncu era cunoscut pentru priceperea oamenilor de a face fluiere. Când lucrul la câmp se găta, când animalele le băgam în grajd, când burele toamnei se slobozau în sat de către Strâmba, oamenii se adunau în jurul focului din casă şi s-apucau să facă  fluiere. Copiii învăţau să cânte din fluier sau să lucreze la confecţionarea acestora înainte de a cunoaşte să scrie. Acum, din păcate, tineretu’ a plecat la oraş, marii meşteri au murit şi doar eu am mai rămas preocupat de această îndeletnicire”, povesteşte Petru Mateş.

Meşteşugitul fluierelor, învăţat din copilărie

Petru Mateş a învăţat meşteşugitul fluierelor încă din copilărie. A furat toate trucurile de la bunicul şi tatăl său, dar după ce aceştia s-au mutat în grădinile veşnic în floare ale lumii de dincolo, lui Nea' Pătruţ i-a fost greu să se mai apuce de realizarea fluierelor. „Îi un meşteşug care nu-l înveţi de azi pă mâine. El să-nvaţă într-o viaţă de om. Pe la vreo cinci ani, când începusem să mai înţeleg şi eu cum merg lucrurile prin gospodărie, moşu’ meu mi-o arătat prima dată cum să face. La noi în casă s-or făcut fluiere din moşi-strămoşi. Mereau cu ele la târg, la Avram Iancu, păstă munte, şi le vindeau de veneau de-acolo cu bucate destule. Le dădeau cu un leu sau doi. Erau bani mulţ’ pă vremea aia. Atunci tăt satu’ făcea fluiere de le ducea la târg. Primul fluier l-am făcut după ce o murit tatăl meu, dar din păcate, era mut, nu scotea niciun sunet. După multe încercari, încet, încet, fluierele mele or prins viaţă”, îşi aminteşte Nea’ Pătruţ.

Un suflet de artist nedescoperit

Petru Mateş nu este un simplu meşter, el are cu adevărat un suflet de artist, iubeşte tot ceea ce-l înconjoară. Fluierele sale sunt confecţionate din lemn de prun, cireş, frasin, sânger, alun sau răchită. Nea’ Pătruţ are notate pe o „coală” de lemn toate proporţiile necesare fluierelor, dispoziţia găurilor în funcţie de lungime şi aşa mai departe. „Lemnul este ales pe îndelete, mângâiat, pipăit, pus la uscat, cojit, după care se sfredeleşte manual. Cu multă atenţie se marchează ‹ochii› cu un sfredel, apoi ‹ochii› se măresc cu un fier înroşit în foc, după care se pune ‹dopul› fluierului. Între timp fluierul este finisat cu şmirghel, lustruit, încât acum, la atingere, este fin ca şi mătasea, iar în continuare, lemnul fluierului va fi ‹înflorit› cu modele ancestrale. Când gat de crestat, dau peste modele cu sâmbure de nucă ars. Negreala aia rămâne în crestătură. Dup-aia spăl cu ulei de sămânţă de dovleac, că numa cu apă nu să duce. La final le dau cu lac şi gata-i fluieru”, spune meşterul.

Făcutul fluierelor în Zarand va pieri odată cu Nea’ Pătruţ

Măiestria lui nu se opreşte aici, el are confecţionate fluiere duble, sau semi-duble, dar şi bâte ciobăneşti, sau bâte ciobăneşti cu fluier în partea de sus. Cel mai important lucru, dar şi care sare în evidenţă este faptul că din zecile de fluiere cioplite de el nu găseşti două care să aibă acelaşi model. Din păcate, acest meşteşug va pieri odată cu el, sau mai bine spus, va dăinui doar atâta timp cât Petru Mateş va mai putea să cioplească lemnul pentru fluiere. „Pe vremuri toată lumea avea-n casă un ou de lemn. Aşa că m-am gândit şi eu să încondeiez ouă. Totuşi, ale mele-s mai faine ca alea colorate. Mai fac şi ornamente de pus în casă, să fie mai fain, dar şi cruci de lemn”, zice meşterul. Un ou de lemn ornamentat costă între 30 şi 50 de lei, iar ormanentele cu motive populare, între 10 şi 40 de lei, în funcţie de dimensiuni. Anul trecut, Petru Mateş a fost ultima dată la un târg al meşterilor populari. La Deva n-a mai fost din 2009, iar la tradiţionala sărbătoare a moţilor de pe muntele Găina, din 2008. Două târguri i-au rămas la suflet: cel de anul trecut, de la Hunedoara, şi cel de la Muzeul „Astra”, din Sibiu: „La Hunedoara o fost fain că m-or ajutat cu transportul, am avut masă şi cazare şi tare m-am bucurat c-am văzut castelul (Castelul Corvinilor, în a cărui curte exterioară a avut loc manifestarea – n.red.). La Sibiu, la Astra, o fost şi mai fain. Am stat o lună acolo. Am vândut de vreo 3.000 de lei, bani cu care m-am descurcat dup-aia aproape doi ani. La alte târguri nu mai are rost să merg nechemat”, a încheiat Petru Mateş.