Judeţ istoric, pierdut identitate alergând după visul de a deveni „turistic”
Încă de dinainte de al Doilea Război Mondial, Hunedoara era conoscută drept zona care produce aur, cărbune şi oţel. După reorganizarea administrativă de la începutul anilor ’60, „raionul” Hunedoara şi-a restrâns semnificativ graniţele administrative, pierzând actuala parte sudică a judeţului Alba, dar consolidându-şi „brandul” de judeţ industrial prin investiţiile masive făcute de regimul acelor vremuri în minerit şi siderurgie.
Din 1990 şi până prin 2000, Hunedoara echivala cu „mineri – mineriade”, violenţă şi sărăcie. Din 2000 până acum n-a mai fost nicio mineriadă, din fericire, aşa că s-a „şters” şi brandul temporar construit şi consolidat aproape ciclic, în 1990, 1991 şi 1999 de bâtele minerilor (mai ales ale celor cu salopete curate).
Prin 2004, preşedintele CJ Hunedoara de la acea vreme, Mircea Moloţ declara: „Vreau să fac din Hunedoara un judeţ turistic”. Dar s-a limitat la a asfalta câteva drumuri pe văi din zone muntoase şi peste dealuri. A lipsit o strategie clară, realistă, cu termeni bine stabiliţi şi, mai ales, cu metode eficiente de a se atinge obiectivul anunţat de Moloţ. Se împlinesc 15 ani de-atunci, iar Hunedoara numai judeţ turistic nu este. Nici vorbă de un asemenea „brand”. Castelul Corvinilor atrage 350.000 de turişti dar ratează încă vreo 100.000 pe an (cel puţin) pentru că e peste mână să tot faci „bucle” de pe autostradă, prin Deva ori Simeria Veche, pentru a te întoarce spre Hunedoara. Sarmizegetusa Regia are turişti de ordinul zecilor de mii, dar nu are un drum pe care să poţi urca cu un autocar fără să te gândeşti dacă, nu cumva, vreo alunecare de teren ori vreo ploaie torenţială nu va transforma grupul în subiect de ştiri de genul „turişti sinistraţi”. Cetatea Devei „creşte” şi ea de la un an la altul la capitolul număr de vizitatori, dar a fost nevoie de mai multe blocări ale telecabine pentru ca edilii să-şi dea seama că ar fi nevoie de una nouă şi mai mare.
Cât despre turismul de iarnă… Afacerile ţesute în jurul unor idei, teoretic, bune aproape că au pus pe butuci revitalizarea Parângului şi au pus frâne serioase planurilor de extindere de la Straja.
Te poţi numi „judeţ turistic” câtă vreme eşti pe locul 2 ca potenţial, la nivel naţional, după Constanţa, dar la jumătatea clasamentului când vine vorba despre numărul de înnoptări dintr-un an? Iar situaţia asta nu e de ieri, de azi, ci de câteva decenii bune. Tot cu „turiştii de autocar” a trebuit să ne mulţumim. Şi nu se va schimba dacă nu se schimbă şi abordarea autorităţilor. De vreo doi ani se vorbeşte despre înfiinţarea unor „organizaţii de management al destinaţiei”, un fel de structuri asociative care să tragă în aceeaşi direcţie. Dacă aceste structuri asociative vor fi gândite şi vor funcţiona la fel ca „asociaţiile de dezvoltare intercomunitară” pentru apă şi deşeuri menajere, atunci praful se va alege de visul judeţului turistic.
Primăriile şi Consiliul Judeţean ar putea începe însă să se ghideze după celebra frază a lui Gheoghe Dinică din „Filantropica”: „Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. De exemplu, un mai vechi slogan folosit prea puţin de CJ Hunedoara amintea de faptul că din Hunedoara pleacă povestea poporului român. Sigur, se poate găsi alta şi mai tentantă. Contează însă că, deşi povestea există, nu are cine să le-o spună turiştilor într-un aşa fel încât aceştia să nu aibă impresia că-şi fac pomană dacă plătesc un bilet de intrare la Ulpia Traiana, aşteaptă 45 de minute ca să urce cu telecabina din Deva, ori se hurducăie binişor cu maşina pe denivelările drumului Hunedoara – Sântuhalm.
